Povestea lui Cedars — De acum înainte, liber

După ce am asigurat funcționarea site-ului JWsurvey de peste doi ani, în sfârșit a sosit timpul ca să îmi împărtășesc povestea.

De ce a durat atât de mult? Pentru că, atunci când am creat inițial acest site web eram încă Martor, cel puțin în acte, și mă cuprindea o teamă constantă de represalii din partea familiei sau a bătrânilor locali dacă mi se descoperea vreodată adevărata identitate.

Acum, după multe discuții și introspecție, soția mea și cu mine am hotărât de comun acord să ne separăm de organizație, indiferent de modul în care familiile noastre, formate din Martori, vor reacționa.

Acest salt uriaș are multe motive, principalul motiv fiind acela că soția mea este însărcinată. Amândoi refuzăm să ne creștem copilul într-o religie despre care știm că este falsă și nici nu vom permite vreuneia dintre rude să încerce asta apelând la scuza că suntem încă Martori — în cazul în care am rămâne inactivi.

Adoptarea acestei poziții a venit cu un preț considerabil, un preț pe care ni-l impune organizația Watchtower. Rămâne să ne depunem scrisorile formale de dezasociere, dar ne-am anunțat familia în mod progresiv în aceste ultime săptămâni. Aceste demersuri au creat reacții puternic negative.

Îndeosebi pe partea mea a familiei, am avut de îndurat insulte și asasinări ale caracterului, s-a încercat punerea la îndoială a motivațiilor mele și am fost catalogat drept „egoist“ pur și simplu pentru că acționez potrivit convingerilor mele și pentru că îmi susțin credința cu fermitate.

Tatăl meu (care e bătrân de congregație) nu a fost abuziv, dar și-a reîntărit afirmația că ne va evita din momentul în care lucrurile vor deveni oficiale. Am petrecut câteva zile împreună în concediu, într-o zonă pitorească din nordul Croației, înainte să ne așezăm pentru a-i explica poziția mea.

După ce i-am dezvăluit tatălui meu informațiile privitoare la scandalul ONU/ONG, arătându-i articole de ziar din 2001, la început era scârbit și nu mai voia să audă de ele. A doua zi mi-a spus că refuză să asculte partea mea a argumentului și că vă ma evita îndată ce se oficializează lucrurile. În mintea lui nu există contradicție între faptul că își va petrece timpul încercând să convingă oameni de alte credințe să-și supună convingerile la o reanaliză detaliată și refuzul său de a-și susține propriile convingeri în fața celei mai mici examinări critice.

Mă doare și mă întristează să văd cum propriului tată, pe care îl iubesc profund, îi cedează rațiunea și bunul simț după atât de puțin efort, în special la o miză atât de mare. Este și mai trist că eu sunt făcut vinovat pentru atitudinea de evitare ce derivă de aici, chiar dacă acestea sunt regulile Watchtower, nu ale mele. La urma urmei, mă bucur să am o relație cu toate rudele mele Martore indiferent de ce cred ele.

Cu cât văd mai îndeaproape refuzul vehement al unor membri ai familiei de a pleca măcar urechea la motivele mele și faptul că ei țin la o decizie pe care am luat-o când aveam 11 ani, cu atât mai evident e că evadez dintr-o sectă manipulatoare unde gândirea independentă este zdrobită fără milă, iar cei dragi pot fi sacrificați ori de câte ori se pune problema loialității față de Corpul de Guvernare.

Vă veți întreba probabil ce m-a adus în acest stadiu și cum am ajuns în primul rând să am îndoieli față de convingerile mele. Sunt în procesul scrierii unei cărți, dar voi face tot ce îmi stă în putință să-mi rezum povestea în acest articol.

Înainte să încep, am decis că nu îmi voi dezvălui încă numele real. Singurul motiv este că dețin o mică afacere și aș prefera ca activitățile mele ca John Cedars să nu invadeze mijloacele mele trai — cel puțin nu momentan. Desigur, prietenii, familia și cei care m-au cunoscut față în față știu numele meu, dar personal prefer să nu-l fac public încă pentru a evita orice impact financiar la adresa mea și a soției — mai ales că e pe drum bebelușul. Dacă oamenii vor să discute pe seama numelui meu real pe alte forumuri sau pagini web, este decizia lor, dar eu nu voi confirma sau nega nicio speculație cu privire la numele meu până voi considera că sunt potrivite împrejurările.

O educație neconvențională

M-am născut în Manchester (Anglia) în 1979 și am crescut în Wilmslow, care era un sătuc suburban liniștit, dar a devenit un cartier bogat cunoscut pentru locuitorii săi celebri — majoritatea fotbaliști și soțiile lor.

În educația mea Armaghedonul a reprezentat un eveniment cât se putea de real, care putea să izbucnească în orice moment.

Într-una din seri, la închinarea în familie am ținut un „exercițiu de Armaghedon“. Tata a primit un apel telefonic care s-a dovedit a fi fals, care spunea că venise necazul cel mare peste noi. Familia mea trebuia să se grăbească să se întâlnească cu frații și cu surorile la sala locală a Regatului, pentru că urma să ne îndreptăm spre pădurea Macclesfield pentru a evada de autoritățile aflate sub controlul lui Satan.

Îmi aduc aminte că fugisem sus și într-un ritm frenetic îmi îndeseam diverse lucruri în rucsac, printre care o carte lansată recent, intitulată Apocalipsul — grandiosul său apogeu este aproape!, în caz că voi avea nevoie de ea. În acel moment eram convins că eram martor la sfârșitul sistemului de lucruri.

Abia după ce am coborât și am văzut zâmbete pe fața părinților mei și a surorii mele mi-am dat seama că mi se făcuse o glmă.

M-am botezat în decembrie 1990, la vârsta de 11 ani. Mi-o amintesc pe mama cum plângea la botezul meu. În anii care au urmat am depus toate eforturile pentru a-mi face părinții mândri de faptul că eram un tânăr Martor exemplar.

Părinții mei nu erau atât de stricți precum alții din congregație, așadar m-au încurajat să dau la facultate după terminarea liceului. Am studiat arta timp de doi ani. Chiar și așa, nu a durat mult și am simțit tragere spre pionerat, ceea ce era intensificat de presiunea constantă de pe podium ca tinerii să-și propună să facă o „carieră“ din serviciul cu timp integral. În septembrie 1998, la scurt timp după ce am împlinit 19 ani, mi-am început pionieratul regular. Tot în aceeași lună am fost anunțat slujitor auxiliar.

Anul următor am trăit prima mea „criză a conștiinței“, după ce cartea Să acordăm atenție profeției lui Daniel a fost lansată la congresul de district „Cuvântul profetic al lui Dumnezeu“. Țin minte că la început eram foarte entuziasmat. Simțeam că mă voi putea raporta mai ușor la aceasta decât la cartea Apogeul Apocalipsului, care acum mi se părea deja aiurea și de prost gust. Mi-am luat exemplarul cărții Daniel acasă și l-am citit repede.

În timp ce îi devoram reflexiile întortocheate cu privire la profeția biblică, m-au cuprins încet-încet sentimente de dezamăgire. Am întâlnit diverse explicațiile ale versetelor care pur și simplu nu se potriveau. De pildă, cum putea Imperiul Roman să devină puterea anglo-americană într-una din profeții, dar să devină Germania nazistă (un inamic al puterii anglo-americane) în alta? Nu ar trebui să existe o formă de consistență în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu?

Cu cât mă afundam mai mult în această problemă și în altele, cu atât mai mult mi se părea că Corpul de Guvernare improviza lucrurile din mers și jongla cu versetele pentru a le potrivi evenimentelor istorice.

Îndoielile mele au ajuns în cele din urmă în atenția supraveghetorului care prezida în congregația noastră, după ce partenerul meu din lucrare m-a descusut și m-a dat în gât. Supraveghetorul m-a luat într-o după-amiază în timp ce eram în serviciul de teren și mi-a zis: „Auzi, vreau să știu un singur lucru. Crezi în 1914 sau nu?“

Când am spus că da, cred în 1914, mi-a zis: „Păi asta e tot ce contează!“, iar conversația noastră s-a terminat. După acest dialog bizar am continuat progresul meu ca Martor, dar micile îndoielile stăteau bine-mersi în profunzimile minții mele.

O tragedie care mi-a schimbat viața

Simțeam că se surpă lumea când, în 2001, mama a murit de cancer la sân. Aveam 21 de ani pe atunci. Mama se îmbolnăvise prima data în 1999, însă a primit tratament, inclusiv o mastectomie, care a forțat cancerul într-o stare de remisie. Un an mai târziu boala a recidivat și a consumat-o foarte rapid, în ciuda chimioterapiei agresive. La 9 mai 2001, medicul mamei i-a dat între trei săptămâni și trei luni speranță de viață. Mama s-a stins după douăsprezece zile în timp ce ne aflam în ultima vacanță cu familia, la Cornwall.

Moartea mamei m-a îndemnat să las pe cât posibil în urmă orice îndoială și să înaintez asemenea unui soldat în „cariera“ din organizație. La urma urmei, faptul de a-i sluji loial lui Iehova era singurul mijloc prin care vedeam șansa de a mă reîntâlni cu mama la înviere. Nu puteam să o dezamăgesc.

La 22 de ani am început să depun cereri pentru a mă înscrie la Școala de Organizare Teocratică (MTS; numită acum Școala Biblică pentru Frați Necăsătoriți). În cele din urmă, am fost acceptat la vârsta de 25 de ani și am participat la cursurile celei de-a 29-a clase din Marea Britanie, ținute la sala de congrese din Dudley. Eram fascinat și extrem de mândru cel puțin pentru că participând la școală i-am împlinit unul din dorințele de pe patul de moarte ale mamei.

Mama mi-a spus într-una din ultimele noastre conversații că la înviere va dori să vadă o filmare a absolvirii mele a MTS. Ea nu știa că organizația interzice filmarea festivităților de absolvire, dar știam că participând și absolvind urma să-i întrunesc așteptările. Urma să filmez ce puteam cât eram acolo, ca să existe ceva filmat.

Participarea la MTS a fost în cea mai mare parte o experiență ziditore și plăcută. Ceea ce am apreciat cel mai mult au fost camaraderia și prietenia cu băieți de vârsta mea de pe tot teritoriul Marii Britanii și din părți ale Europei. Mi se părea că erau foarte puține deosebiri sau chiar niciuna între cursanții care erau slujitori auxiliari (ca mine) și cursanții care erau bătrâni. Cu toții luam parte împreună la aceeași experiență, fiind dispuși să învățăm.

Pe parcursul cursului erau una sau două momente care m-au făcut să mă opresc și să mă gândesc, precum cel dintr-o oră de curs la care instructorul ne-a zis să tăiem cu o linie unele cuvinte dintr-unul din volumele Perspicacitate pentru înțelegerea Scripturilor. După cât se pare, această schimbare era necesară datorită „luminii noi” apărute de la publicarea acelor cărți.

Cuvintele pe care trebuia să le ștergem pot fi văzute clar în versiunea curentă a Watchtower Library. Mă gândeam la vremea respectivă: ‘Dacă aceste cuvinte sunt atât de greșite încât suntem îndemnați să le ștergem, nu ar trebui TOȚI Martorii să primească instrucțiuni asemănătoare cu privire la exemplarele lor ale volumelor Perspicacitate’.

După două luni cursul s-a terminat și am absolvit alături de alți 21 de cursanți. Tata, sora mea și câțiva prieteni apropiați au venit la festivitatea de absolvire, care s-a dovedit a fi foarte emoționantă. Am dat un interviu și am fost rugat să relatez experiențe care m-au motivat să particip la școală, inclusiv decesul mamei și faptul că am renunțat la locul de muncă pentru a participa la cursuri.

La sfârșitul absolvirii m-am alăturat colegilor de clasă la intonarea versiunii acustice a cântării „În sfârșit, viață veșnică“ cu chitara mea. Publicul a izbucnit în aplauze. Simțeam că atinsesem culmea realizărilor mele în organizație. Eram hotărât să aplic instruirea primită.

La un an după MTS, am zburat în Croația la o reuniune cu câțiva dintre colegii de clasă. Unul din cursanți, Miroslav,* ne-a invitat să petrecem timp cu congregația sa din Sisak, oraș aflat la drum de o oră la sud de Zagreb.

Acolo în Sisak am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, care era pionieră pe atunci. După câteva luni în care ne-am cunoscut prin e-mailuri și telefoane, a fost de acord să se mute în Marea Britanie ca să ne putem continua relația.

La șase luni după sosirea ei, am cerut-o în căsătorie cu un inel de argint ieftin (era tot ce îmi puteam permite ca pionier sărac) pe o barcă cu vâsle în mijlocul unui lac măturat de vânt în zona Lake District. A acceptat, deși a glumit ulterior că spusese „da“ doar pentru că voia să coboare din barcă!

Ne-am căsătorit în vara anului 2007 pe coasta croată, iar luna de miere am petrecut-o în Veneția, în Elveția și în Paris în timp ce ne întorceam cu mașina în Marea Britanie. După ce ne-am întors am continuat împreună pionieratul în aceeași congregație.

Am început viața de cuplu căsătorit într-un mic apartament de subsol dintr-o zonă dură a orașului Stockport. Sunetul sirenelor de poliție care răsunau pe parcursul nopților formau coloana sonoră a majorității serilor noastre. Privind în urmă, era un început deloc promițător al noii noastre vieți împreună, însă mai mult nu ne puteam permite, întrucât eram pionieri cu salarii de normă parțială. De fapt, nici atât nu ne puteam permite, căci îm curând am început să avem datorii.

Chemat să slujesc ca bătrân și antiapogeul

În aprilie 2008 am primit cu entuziasm numirea de bătrân. Simțeam că voi putea în sfârșit să aplic în mod deplin instruirea primită la MTS și să fiu și mai activ în rolul meu de a-i ajuta pe oameni. Îmi plăcea deja să țin cuvântări, însă partea de păstorire era ceea ce așteptam. Eram nerăbdător să-i ajut pe oameni în problemele lor în orice mod în care puteam.

Nu a trecut mult până să se impregneze realitatea și am început să văd despre ce e vorba în realitate la faptul de fi bătrân. Curând am descoperit că corpurile de bătrâni au un puternic caracter politic, sunt ușor de manipulat de către personalitățile puternice și că bătrânii sigur nu sunt numiți prin spiritul sfânt, în ciuda deselor pretenții ale Watchtower.

Congregația noastră avea un supraveghetor care prezidează (numit acum coordonator al corpului de bătrâni) cu o alură de bandit, căruia părea că îi plăcea să-i agreseze pe frați și să le facă viața mizerabilă. Nici nu se gândea înainte de a da sfaturi unui frate care cumpărase o nouă mașină Range Rover pe motiv că e prea materialist sau de a impune reguli arbitrare unui băiat adolescent privind evitarea socializării cu o tânără sora pe care el băiatul o plăcea.

Când am depus eforturi de a corecta conduita exagerată a acestui bătrân agresor în singurul mod pe care mi-l puteam imagina, am fost pedepsit pentru că nu abordasem problema în modul potrivit. Mi s-a păstrat numirea de bătrân, însă am pierdut alte privilegii, precum cel de pionier.

Soția mea își pierduse și ea statutul de pionier în perioada respectivă, deși nu avea nimic de a face cu problemele mele de bătrân. Mi s-a spus că, întrucât niciunul din noi nu am reușit să ne atingem norma de ore, trebuia să îi dau soției mele vestea că nici ea nu mai este pionieră.

Astfel, după opt ani de serviciu cu timp integral efectuat cu sacrificiu de sine în folosul organizației în două țări diferite, soția mea a fost dată afară din rangurile pionierilor prin intermediul soțului ei, fără niciun „mulțumesc“.

Starea cea mai josnică

Aceste probleme însă aveau să devină nesemnificative în momentul în care soția mea a făcut o descoperire care i-a frânt inima. A aflat că, deși nu am înșelat-o, fraternizam cu fete pe internet în moduri în care nu ar fi trebuit să o fac în calitate de bărbat însurat. Aveam o mare problemă cu cybersexul și cu pornografia, pe care o dobândisem în adolescență și a rămas chiar după ce m-am căsătorit.

Nu sunt mândru de faptele mele și chiar și în ziua de azi mi-e rușine de situația prin care am trecut-o pe soția mea. Ea a fost mereu fidelă și iubitoare și mă întristează că am rănit-o trădându-i încrederea atât de timpuriu în căsnicia noastră.

De asemenea, mi se pare că am fost ipocrit în faptul că am acceptat să fiu numit bătrân cu scopul de a-i ajuta pe alții și de a oferi îndrumare spirituală când aveam atâtea probleme ale mele cărora trebuia să le fac față. Duceam o viață duplicitară și nu eram sincer cu oamenii.

Chiar și așa, nu pot să nu consider aceste acțiuni ca fiind în foarte mare parte rezultatul reprimărilor sexuale din anii formativi. Îndeosebi, mă gândesc la greutățile pe care le întâmpinam în a-mi găsi o parteneră de căsătorie într-o plajă restrânsă de fete Martore și decretul nescriptural al Watchtower conceput pentru a induce sentimentul de vinovăție în cazul masturbării.

Desigur, îmi accept răspunderea pentru faptele mele și nu dau vina pe Watchtower pentru nimic. La urma urmei, mulți Martori par să se dezvolte în niște adulți echilibrați, fără aceste probleme.

Dar acum soția mea și cu mine ne dăm amândoi seama că reprimarea sexuală din educația mea a reprezentat un factor major. M-a împins în situația de a-mi găsi modalități de satisfacere a impulsurilor sexuale firești ca virgin, fără contact sexual, pentru a rămâne „curat din punct de vedere moral“, iar aceasta a condus la o dependență nesănătoasă de internet și de pornografie.

Odată ce soția mi-a descoperit problema, am avut câteva schimburi emoționale. Trebuia să luăm decizii. Primul meu instinct era să mușamalizez lucrurile și să rezolvăm lucrurile între noi, dar, în cele din urmă m-am hotărât să renunț la numirea de bătrân și să mă întorc în congregația în care crescusem pentru a primi disciplină.

Dincolo de toate, știam că nu urma să beneficiez de o judecată imparțială din partea bătrânului agresor, care cu siguranță voia să se asigure că voi suferi mai mult pentru îndrăzneala de a-l pune la îndoială. Această chestiune ne-a implicat pe mine și pe soția mea, nu pe el, așadar am ales să fiu pedepsit de bătrâni pe a căror imparțialitate simțeam că mă pot baza.

Am redactat o scrisoare cuprinzând o mărturisire detaliată și am pus-o în cutia de scrisori a noului meu coordonator. În scurt timp am fost convocat la o audiere de către un comitet judiciar și făcut să retrăiesc tot ce făcusem cu o minuțiozitate chinuitoare, în ciuda confesiunii mele sub semnătură, care explicase deja toate lucrurile.

La un moment dat îmi aduc aminte că izbucnisem în lacrimi. La sfârșitul întrunirii se luase hotărârea să fiu mustrat și nu exclus. Totuși, mustrarea mea avea să fie anunțată public atât în congregația nouă, cât și în cea veche pentru a clarifica faptul că comisesem fapte grave în timp ce slujeam ca bătrân.

Un nou început

În această perioadă, soția mea și cu mine ne decisesem că avem nevoie de un nou început, deci am hotărât să ne mutăm la părinții ei, în Croația. Anii pe care i-am petrecut făcând pionierat ne-au lăsat cu foarte puțini bani și un morman de datorii, însă, cel puțin, aveam oportunitatea să ne construim un apartament propriu fără să ne îngrijorăm de plata chiriei sau a ipotecii.

Așadar, ne-am împachetat lucrurile și ne-am făcut mutarea prin Europa către Croația în vara anului 2009. La vremea aceea, țin minte că eram hotărât să îmi restabilesc spiritualitatea și, probabil, să depun eforturi pentru a fi, în cele din urmă, calificat din nou să fiu numit bătrân.

În primele câteva luni petrecute în noua mea congregație am continuat să resimt restricțiile impuse de mustrarea pe care o primisem în Marea Britanie, ceea ce însemna că nu puteam să răspund la întruniri și nu puteam ține teme la Școala de Serviciu Teocratic.

Am fost redus la un simplu observator la întruniri, pe care abia le puteam înțelege din pricina barierei lingvistice. Știam câteva cuvinte în croată, dar cu siguranță nu era suficient pentru a urmări îndeaproape ce se zicea.

În scurt timp s-a petrecut ceva neașteptat. Identitatea mea de Martor a început să se dezintegreze întrucât mă simțeam deconectat de la îndoctrinare. Pentru prima dată, am început să mă întreb: „Ce cred eu cu adevărat?“

Mi-am reamintit de îndoielile mele legate de cartea Daniel, de când aveam 20 de ani. Mi-am dat seama că sunt în stare să mai adaug câteva probleme și învățături cu care nu mai puteau fi de acord. În cele din urmă, m-am așezat și am așternut în scris o listă de nouă „nemulțumiri“. Privind lista îmi era evident că acum eram Martor doar cu numele. Erau prea multe lucruri în neregulă cu organizația pentru ca ea să mai fie „adevărul“.

În cele din urmă mi s-au ridicat restricțiile și am început să țin teme de citire a Bibliei în croată la Școala de Serviciu Teocratic. Bătrânii mă încurajau, lăsându-mi impresia că aveam să fiu numit din nou în scurt timp dacă depuneam un mic efort. Dar acum era deja prea târziu. Începusem să mă mă trezesc.

Apoi, într-o zi din mai 2011, după ce mi-am stors sufletul în fața soției mele, am hotărât să mă declar inactiv. Simțeam nevoia să-l informez pe tata cu privire la decizia mea prin telefon. Țin minte că avea inima frântă. Am izbucnit în lacrimi odată ce am terminat de vorbit cu el. Niciunui fiu nu-i convine ideea ca tatăl său să-l considere un eșec.

Am adresat o scrisoare bătrânilor, explicând motivele pentru care mă devenisem inactiv. Privind în urmă, îmi dau seama că bătrânii puteau foarte ușor să considere această scrisoare ca fiind una de dezasociere și să mă taie din organizație atunci, dar, dintr-un anumit motiv, nu au vrut s-o facă. Cel puțin, pentru început, nu.

Inchiziția în așteptare

Doi bătrâni m-au vizitat și am purtat o discuție lungă și plină de lacrimi. am explicat că voi participa în continuare la Comemorare în fiecare an (pentru a continua să ofer bucurie familiei, în sinea mea), dar că nu mai pot merge în lucrarea de predicare cu atâtea îndoieli. Ei au ales să respecte asta, deci am presupus că s-a terminat totul.

Tot în această perioadă, un nou bătrân s-a alăturat congregației noastre, din Betelul din Zagreb, și a aflat în curând de statutul meu de inactiv. A decis că nu îi pace cum fuseseră tratate lucrurile și și-a implantat convingerea că trebuie să mai fie ceva în spatele deciziei mele decât am lăsat să se știe.

Acest bătrân a luat-o deoparte pe soția mea la sfârșitul unei întruniri și a interogat-o în camera din spate, punându-i întrebări despre comportamentul meu și anchetând-o despre afacerea noastră. Împreună cu soția mea avem o mică întreprindere, iar el și alții veniseră cu o teorie potrivit căreia motivul meu pentru a rămâne Martor este acela de putea exploata Martorii când distribuiam lucrul în firmă.

Toate acestea s-au întâmplat aproximativ în perioada în care terminasem de citit Conflictul conștiinței și aflasem despre vânătoarea de vrăjitoare din 1980, întreprinsă împotriva celor precum Raymond Franz și Nestor Kuilan. Mi se părea că bătrânii mă luaseră în vizor în același mod și că erau hotărâți să mă excludă pe orice pretext, indiferent că era real sau imaginar. Tot ce aveau ei nevoie era o ocazie să scoată din mine informații, întrucât nu reușiseră să afle nimic de la soția mea.

Am primit un telefon de la unul din bătrâni, care m-a rugat să stabilim o vizită, însă i-am spus foarte clar că ei încălcaseră regulile prin faptul că au interogat-o pe soția mea fără să fiu prezent și astfel eu nu urma să cooperez cu nicio încercare de-a lor de a-mi oferi „ajutor“ până nu mi se cer scuze.

După cum era de așteptat, scuzele nu au venit niciodată și, în cele din urmă, am fost lăsat în pace. Dacă există un lucru pe care știam că mă pot baza, aceste este mândria bătrânilor și tendința lor de a nega că făcuseră ceva greșit. Această mișcare strategică mi-a oferit libertatea ed care aveam nevoie pentru a-mi explora noua realitate fără să fiu numaidecât separat de familie.

Nașterea site-ului JWsurvey

Odată ce s-au stabilizat lucrurile și m-am obișnuit cu noua mea viață în calitate de „fader“ am continuat să fac cercetări minuțioase pe internet cu privire la Martori. JWfacts.com a fost îndeosebi unul din site-urile care într-adevăr mi-a deschis ochii. Pe acest site al lui Paul Grundy am aflat de scandalul ONU, de scrisoarea lui Rutherford adresată lui Hitler și de scandalul Mexic/Malawi. Pagina Barbarei Anderson mi-a oferit de asemenea informații privind complexitatea cazurilor pe marginea problemei abuzului împotriva copiilor și privind modul în care Watchtower provoacă daune reale în această privință. Toate lucrurile au început să capete sens.

Cu cât aflam mai multe, cu atât voiam să partajez aceste informații. De asemenea, eram curios câți mai sunt ca mine în restul lumii. Am început să mă gândesc la modalitatea de a putea sonda părerea unor astfel de persoane pentru a vedea în ansamblu ce consens există printre Martorii raționali.

Atunci, într-o zi, mi-am propus să concep un sondaj al Martorilor lui Iehova și am început să experimentez cu modalități concrete de a-l implementa. Mă gândea că avea să coste mulți bani instalarea lui, dar un dezvoltator web și redactor, un fost Martor pe nume John Hoyle, mi-a venit în ajutor pe nepusă masă. M-a contactat și, în esență. mi-a zis: „Dacă vrei pot să-ți construiesc o pagină web care să-ți găzduiască sondajul ți nu trebuie să-mi plătești nimic în schimb.“

La prima impresia m-am gândit că e imposibil ca un străin parcă picat din cer să fie atât de bun și să-mi facă o asemenea ofertă fără să-mi ceară bani în schimb, dar ziceam că nu am nimic de pierdut dacă accept. În scurt timp, JWsurvey.org a fost lansat. Vorba proverbului, restul e istorie.

Un motiv pentru a lua poziție

Derulând înainte vreo ani, ajung la ziua de ieri, când mă aflam cu soția mea la spital, la o programare, întrucât ea era însărcinată în trei luni. A fost prima noastră ocazie de a ne vedea primul copil în pântece prin intermediul unei ultrasonograme.

M-au cuprins emoțiile în timp ce vedeam imaginile pe ecran. Puteam vedea inima bebelușului cum îi bate în piept. Îi puteam vedea piciorușele încrucișate asemenea lui Buddha. Puteam să-i văd și degetele în timp ce avea mâinile ridicate, aproape acoperindu-și fața cu chip asemănător unui extraterestru.

Mă gândeam în momentul acela: „Voi iubi această persoană în mod necondiționat toată viața mea, indiferent ce va gândi, ce va zice sau ce va face. Niciodată nu-mi voi permite să mă separ de ea, indiferent ce se întâmplă.“

Spre deosebire de mine, acest copil va învăța doar adevăruri dovedite, nu dogme religioase concepute pentru a reimpune controlul neîndoielnic din partea unui grup-elită de teocrați care se dezic chiar și de cea mai blândă formă de critică.

Nu vor fi „exerciții de Armaghedon“, nu vor fi teamă, învinovățire sau paranoia. Va exista doar iubirea și acceptarea. Copilul meu va beneficia de toate oportunitățile de care nu am beneficiat în tinerețe, inclusiv șansa de a-și construi propria viață, făcând și crezând ce vrea, cu ajutorul meu.

Da, familia mea formată din Martori este puternic dezamăgită de mine. Într-adevăr, mă consideră un trădător. Dar nu pot face nimic altceva în acest sens, decât să-mi fac propria familie, liberă de asemenea sciziuni și dezbinări. Deși situația mi se dovedește a avea efecte traumatice, nu pot să trăiesc restul vieții depunând eforturi supraomenești pentru a mă conforma așteptărilor înaintașilor mei.

Ei ar prefera ca eu să rămân inactiv, încătușat într-un fel de jurământ sadic al tăcerii astfel încât organizația-mamă să poată continua să facă ravagii în liniște. Dar refuz să-mi mai plec genunchii în mod tacit în fața Watchtower. Trebuie să iau poziție. Trebuie trasă linia.

După toate aceste articole a apărut un timp oportun ca să o iau din loc, îndeosebi că miza e viitorul copilului meu. Da, fadingul este o opțiune dacă poți să stai în tăcere și să rezolvi lucrurile, și îi susțin pe cei care tratează problemele în acest mod. Dar, dacă ești un activist ca mine, când ai ceva de zis despre Watchtower și ai și mijloacele aferente, atunci vei găsi că e din ce în ce mai greu să dai prea mult fără să crape la un moment dat.

Călătoria continuă

Știu că mulți dintre voi, care îmi citiți relatarea, veți fi dezamăgiți de eșecurile mele personale, dar vă rog să înțelegeți că sunt doar un om și că niciodată nu am pretins și nu am dorit să fiu un model sau un guru spiritual pentru nimeni. Sunt preocupat doar de a demasca în manieră cât se poate de sinceră și de corectă din punct de vedere jurnalistic scandalurile și falsitățile unei organizații care pretinde că îl reprezintă pe Dumnezeu.

Nu am nici cea mai mică dorință de a atrage continuatori, de a predica doctrine alternative sau de a le spune oamenilor cum să-și trăiască viața. Doresc doar să dezvălui adevărul despre Watchtower și simt că experiențele mele din organizație, atât cele bune, cât și cele rele, mă pun într-o poziție foarte bună în acest sens.

Nimic din ceea ce scriu nu ar trebuit considerat ca fiind neîndoielnic sau infailibil. De fapt mă bucur să primesc critici și să fac modificări la articole dacă nevoia o cere. Sunt hotărât să îmi folosesc energia alături de activiști mai înverșunați pentru a informa lumea despre ceea ce consider a fi o sectă dăunătoare, care văd că îmi rupe familia și amenință nenumărate altele.

Le sunt profund recunoscător tuturor celor care, în ultimele câteva zile, mi-au transmis mesaje de susținere și de solidaritate pe Facebook și prin e-mail. Nu este ușor să iei această poziție. Mi-au dat multe lacrimi, dar știu că ceea ce fac este corect.

Trecând acum prin aceste momente dureroase scutesc generațiile viitoare de aceleași probleme. Doresc să-i ofer copilului meu o viață liberă de teamă și de îndoctrinare, cu oportunitatea de a explora această minunăție numită viață fără cătușele ignoranței și ale servilismului. Nu mă pot gândi la moștenire mai bună pe care aș putea să o las.

* Miroslav a fost exclus de curând pentru apostazie. Pe pagina sa de Facebook, el se declară ca fiind un continuator al Studenților în Biblie.

Publicată la 6 noiembrie 2013 pe JWsurvey.