Este plecarea cu adevărat singura opțiune?

Să vedem lucrurile în perspectiva corectă

Dar cel care va fi perseverat până la sfârșit, acela va fi salvat
– Matei 24:13

Când te gândești la perseverență ce imagine îți vine în minte? Îți imaginezi un alergător, cu corpul lucind de transpirație, cu respirația întretăiată, cu fiecare mușchi luptându-se cu oboseala și cu ochii ațintiți neabătut spre linia de sosire?

Te gândești la copilul forțat să petreacă lunile de iarnă într-un lagăr de concentrare, îmbrăcat sumar, nehrănit, cu corpul slăbit de condițiile inumane și teroarea celorlalți deținuți? Sau la familia africană nevoită să străbată zilnic kilometri și kilometri până la prima sursă de apă sau hrană, cu copii prea slabi să meargă pe jos, mama ținându-și muribunzii în brațe? Oricare ar fi imaginea perseverenței care îți vine în minte, rareori ți s-ar întâmpla s-o asociezi cu rămânerea într-o congregație sau organizație, nu-i așa? Dar aceasta este exact lucrul cu care se confruntă unii în aceste zile, contrar cu ceea ce s-ar aștepta în mijlocul fraților de credință.

Locul pe care l-am considerat cândva refugiul nostru în fața atacului constant din partea unui sistem de lucruri ce merge la pierzare devine într-un fel închisoarea noastră. Bucuria noastră lăuntrică devine o întristare adâncă. Zelul ni se transformă în descurajare. Unde înainte vorbeam liber din inimă, se resimte acum o reținere forțată, jenantă a întrebărilor pe care le-am pune. Suntem intrigați de nedreptățile pe care le vedem. Și în acest timp, avem sentimentul că Iehova nu ne mai aude rugăciunile din cauza neliniștii din inima noastră și a scepticismului în creștere față de pretenția Watchtower Society de a fi organizația lui Iehova.

Paradisul spiritual pe care l-am făcut reclamă lumii în diminețile geroase ale serviciului de teren ajunge, parcă peste noapte, să fie eclipsat de erori scripturale și abuzuri de autoritate și justiție.

Poate a început atunci când am sesizat acea mică distanțare de cei de care înainte ne simțeam apropiați, când ne doream exact contrariul. Poate a fost când am început să observăm priviri în direcția noastră doar un pic mai diferite de cele dinainte.
Probabil am auzit ceva într-o cuvântare sau am citit ceva într-o publicație ce nu chiar sună la fel cu ce am citit în propria noastră Biblie.

Indiferent cum s-a întâmplat, gândurile au început să ne frământe, să ia formă, până ce s-a conturat în mintea noastră o concluzie: singura soluție viabilă este, după cât se pare, să nu mai mergem la întruniri, să acceptăm că nu am fost până acum pe calea spre Iehova, că am fost oarecum păcăliți să credem că acesta este “adevărul” și că nu există speranță decât ca martori ai lui Iehova.

Până la urmă, cum ar putea fi aceasta într-adevăr organizația lui Iehova dacă o parte sau cea mai mare parte din ce învață ea este în mod evident greșit? Cum e posibil ca orice altă religie să fie “falsă” când organizația Martorilor are la fel de multe greșeli? Nu cumva e ca în proverbul cu “cărbunele negru care râde de porumbe negre și pe sine nu se vede”?
Nu este plecarea SINGURA soluție pentru a dovedi că credința noastră este doar în Iehova și nu în vreo organizație? Ne-am dovedi cu adevărat loialitatea noastră față de marele nostru Creator rămânând și dând impresia de continuare, în loc să luăm poziție față de ce este corect?

Și nu este un fapt verificat că singura cale de a rămâne este acceptarea întregii mase de învățături ca și Adevăr indiscutabil; orice mai puțin, făcându-ne să fim considerați “slabi spiritual”, “absenteiști” sau chiar “slabi în credință”, ducând la o distanțare și mai mare între “tarii” și “îndoielnicii” congregației.

Totuși o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este ce legătură au toate acestea cu perseverența, cu tipul de perseverență pe care a descris-o Isus în textul citat mai sus. Numai printr-o cercetare atentă și cu rugăciune a inimii noastre și a Bibliei vom fi în stare să vedem lucrurile în perspectiva corectă. Însă vom scoate dintr-o astfel de examinare numai ceea ce suntem dispuși să punem în ea. Astfel, dacă ne-am hotărât deja că plecarea este singura opțiune viabilă, atunci vom acționa în acord cu acea decizie. Acest articol va apela numai la cei – pentru care și este scris – care rămân destul de deschiși la eventualitatea că este posibil să rămână o parte activă a organizației în ciuda acestor lucruri – fără să-și compromită credința sau conștiința.

Cum și de ce există această opțiune se poate afla din paginile Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu. Acestora le și ofer articolul care urmează.

Ce înseamnă a te “poticni”?

Cei mai mulți oameni se gândesc la persecuții și încercări ca la niște forțe exterioare care vin peste ei în orice moment din zi și din săptămână ca să-i doboare. În mod special ca Martori, noi privim spre întruniri ca spre un loc de refugiu din fața unor asemenea lucruri. Dar atunci când se întâmplă ca greșelile și imperfecțiunile să-și scoată capul urât… când cineva ne spune ceva ce n-ar trebui, sau noi către alții… sau când simțim că am primit un sfat exagerat de la un bătrân… în general ne gândim la acestea ca la niște lucruri mărunte care ne reamintesc de imperfecțiunea moștenită și de necesitatea de a continua să ne suportăm unii pe alții în dragoste așa cum a poruncit Isus. Astfel ne gândim la “perseverență” ca la ceva necesar pentru a rezista la lucrurile care vin din afara organizației, și la dragoste ca la ceva necesar pentru a face față lucrurilor din interiorul organizației.

Asta așa până ne poticnim.

Când ne poticnim nu înseamnă neapărat că ne îndoim dintr-o dată de faptul că există un Dumnezeu Atotputernic, sau că lumea nu trece împreună cu dorințele ei legate de carne și etalarea mijloacelor de existență. Mai degrabă ne poticnim atunci când dăm peste ceva ce a fost pus în fața noastră ca un obstacol pe cărarea spre Iehova și sistemul de lucruri viitor sub o domnie dreaptă… un obstacol de care nu știam din timp că este acolo, și de care ne lovim prin surprindere. Credința ni se clatină chiar dacă pentru puțin timp și câteodată pentru mai mult, timp până ce reușim să ne recâștigăm echilibrul. Ni se clatină nu în esența valorilor și convingerilor noastre, ci în acele lucruri de suprafață în care ne-am pus încrederea. Dacă de exemplu ne-am întemeiat credința pe veridicitatea revistei Turnul de veghe, atunci ne poticnim când citim ceva ce știm sau descoperim că nu este adevărat. Apoi pe măsură ce credința ni se clatină în veridicitatea și acuratețea informației pe care o primim de la Societate, începem să observăm afirmații făcute în decursul întrunirilor care repetă eroarea, și credința noastră în valoarea întrunirilor, ca fortificare pentru spiritualitatea noastră, începe să se clatine. Și acest efect se reverberează în celelalte aspecte ale relației pe care o avem cu frații spirituali.

Când aceasta se întâmplă, dragostea care mai înainte părea atât de capabilă să acopere cusururi și defecte, începe acum să se dovedească insuficientă, chiar o soluție inadecvată în lumina izbitoare a erorilor. Am devenit acum mai conștienți ca nicicând de interiorul congregației și organizației. Unde înainte acopeream lucrurile cu dragoste și iertare, acum dorim să vedem îndeplinită justiția și greșelile dezvăluite și corectate, iar dacă nu ne sunt satisfăcute așteptările, simțim că trebuie să plecăm.

Clătinarea în credință este comparabilă cu copilul care cade la primii pași când învață să meargă. Ai observat vreodată că reacția la împiedicare sau cădere este deosebit de rapidă în încercarea de a preveni rănirea? Mâinile sunt aruncate înainte pentru a amortiza căderea, și copilul se prinde de orice găsește. Palmele s-ar putea juli, dar copilul știe instinctiv că este mult mai bine să se rănească la mâini decât să sufere o leziune mai gravă în alte părți ale corpului, de exemplu la cap.

La fel de remarcabil este că copilul se ridică singur, chiar dacă plânge un pic după cădere, și încearcă să meargă din nou. Un copil care nu reușește să se ridice singur pentru a continua să învețe și să exerseze cum să meargă tot mai bine ar fi privit cu îngrijorare, nu-i așa?

Ce să spunem atunci despre adultul matur care se împiedică și cade, iar apoi refuză să se ridice și să continue pe calea spre viața veșnică?

Umblarea prin credință este foarte asemănătoare. Chiar dacă am făcut acest lucru literalmente de decenii, acest timp este totuși scurt în comparație cu cât mai avem de învățat despre Iehova și înțelepciunea căilor lui. Ne găsim negreșit încă în faza în care învățăm să mergem. În decursul creșterii noastre încă ne vom poticni, vom cădea… și va trebui să ne ridicăm singuri și să continuăm.

Îți amintești relatarea despre umblarea pe apă a lui Isus? Îți amintești de asemenea cum Petru, emoționat să-l vadă pe Isus venind spre ei, pe când era purtat împreună cu ceilalți apostoli de valurile tumultoase și de vânt, i-a cerut lui Isus ca, dacă este Stăpânul lui, să-l cheme la el și el va ieși din corabie și va merge la Isus? Isus l-a chemat, iar Petru a coborât din barcă și a început să meargă pe ape spre Isus!

În care moment am putea spune că credința lui Petru a început să se clatine? Nu a fost atunci când și-a luat ochii de la Isus și de la scopul inițial de a ajunge unde era Stăpânul lui, și când a început să observe ce se întâmpla în jurul lui? Și cu ce rezult? A început să se îndoiască că ar mai reuși chiar dacă ar continua și, drept urmare, a început să se scufunde în apele învolburate care-l înconjurau, strigând la Isus să-l salveze (Matei 14:24-33).
Isus nu a spus mai apoi că Petru n-ar fi avut credință, ci că s-a îndoit. Isus l-a descris pe Petru ca pe unul cu “credință puțină” – nu în sensul că n-a avut destulă, ca și când cantitatea ar fi fost problema, ci că Petru a permis ca credința lui să fie biruită de îndoială. Până la urmă, n-a zis Isus că dacă am avea credință chiar și de mărimea unui bob de muștar am fi capabili să mutăm “munții”? (Matei 17:20; Luca 17:5, 6).
Astfel, n-ar trebui să lăsăm ca “măsura” de credință pe care o avem să fie factorul determinant dacă ne-am putea poticni sau dacă chiar ne vom poticni, ci mai degrabă dacă va rezista credința noastră la obstacolul de poticnire sau ne vom îndoi. În caz contrar, așa ca și Petru, vom permite “îndoielii” să ne copleșească și vom fi învinși de apele învolburate care spumegă necontenit în jurul nostru și de vânturile care le agită fără încetare (Iacov 1:6-8).

Chiar și așa, vor fi momente când credința pe care o avem ar putea să pară insuficientă pentru a trece peste o piatră de poticnire pusă înaintea noastă, și să ne îndoim. Tocmai în aceste momente, asemenea tatălui consternat care a venit la Isus pentru fiul lui demonizat, admitem că deși avem credință, avem nevoie să fim ajutați ‘unde avem nevoie de credință’ (Marcu 9:22-24).

Dacă ar fi să ne întoarcem la ilustrația cu copilașul care învață să meargă, ar trebui să fim capabili să ne vedem pe noi înșine.

Ai văzut vreodată scena emoționantă în care un părinte stă pe direcția copilului care învață să meargă, să se ridice și să înainteze, probabil ca să arate altora noul progres al copilului? Copilul se uită în ochii tatălui cu încredere absolută în timp ce încearcă să pășească, legănându-se pe picioarele tremurătoare, și balansându-și tot corpul ca să-și mențină echilibrul. Părintele zâmbește mândru și-și întinde mâinile primitoare, așteptând și încurajându-l să vină spre el. Ochii copilului rareori se abat de la cei ai părintelui, iar mâna sau mâinile lui se întind parcă să scurteze distanța ce-i separă, tot mai mică după fiecare pas.

Chiar dacă se împiedică și cade jos, se uită imediat la părinte pentru reasigurare și continuă, ridicându-se.

Cine-și poate închipui sentimentele pe care le încearcă copilul pe măsură ce se apropie tot mai mult cu fiecare pas clătinat de mâinile întinse ale mamei sau tatălui? Sau noianul de emoții din inima părinților când văd cum copilașul lor se străduiește atât de mult să le placă? Și cine nu a simțit fiorul îmbrățișării iubitoare de părinte, când acele micuțe mâini se prind în cele din urmă, după tot efortul depus, de degete adulte, când un chicot de bucurie și ușurare scapă din gura surâzătoare a copilului? Într-adevăr, ar trebui să ne simțim foarte mângâiați să știm că noi tot așa suntem doar niște copii în atât de multe privințe în relația cu Creatorul nostru ceresc și iubitor. Noi mergem spre brațele lui întinse și primitoare ale lui Iehova pe măsură ce ne străduim să ne parcurgem drumul prin această viață și să rămânem loiali în dragostea și dedicarea noastră.

Pavel, în scrisoarea sa către evrei, a descris înaintarea noastră spirituală ca o alergare, de fapt, o cursă care cere perseverență din partea noastră, chiar până la capăt.

Astfel, deoarece suntem înconjurați de un nor așa de mare de martori, să ne debarasăm și noi de orice greutate și de păcatul care ne prinde cu ușurință în mreje și să alergăm cu perseverență cursa care ne este pusă înainte, în timp ce privim țintă la Instrumentul Principal al credinței noastre și Cel care o aduce la perfecțiune, Isus. — Evrei 12:1, 2

Într-adevăr, folosind exemplul cu părintele și copilul, “părintele” nostru este Iehova Dumnezeu, cu Isus lângă noi, ajutându-ne să înaintăm. Aceia cărora Iehova “ne arată” pe noi sunt cei din marele “nor de martori” care au făcut aceiași pași înaintea noastră, s-au poticnit cum ne poticnim și noi, s-au clătinat în credința lor așa cum facem mereu și noi.
Dar ne revine sarcina să ne uităm țintă la acele brațe întinse, să continuăm, indiferent ce s-ar întâmpla în competiția de a intra pe acea “ușă strâmtă” (Luca 13:23-24).

Dacă am urmări cu privirea un patinator profesionist, alunecând și căzând pe gheață, nu l-am vedea și ridicându-se și continuând concursul, mișcându-se apoi atât de grațios încât ne-am întreba după un timp dacă a căzut cu adevărat? Dar ce-ar gândi arbitrii sau spectatorii de pe stadion dacă același patinator, după ce s-a împiedicat o dată, de două ori sau chiar de mai multe ori, ar pleca de pe gheață în loc să încheie competiția?
Într-adevăr la fel este cu aceia dintre noi care s-au poticnit. Suntem pe drumul spre viață, o competiție pe care trebuie s-o încheiem, ca să intrăm pe acea “ușă strâmtă”. Arbitrii noștri sunt Isus și Iehova Dumnezeu, iar audiența este compusă din îngeri și acel mare “nor de martori” care a trecut înainte de noi. În ce moment al poticnirii noastre decidem să plecăm de pe “gheață”, hotărând că ce este de ajuns este de ajuns? În ce moment decidem să părăsim competiția, amăgindu-ne că putem câștiga totuși cu un număr limitat de puncte, figurativ vorbind?

Negreșit acestea sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem pe măsură ce continuăm alergarea pentru viața veșnică, mai ales înainte de a decide să ieșim din competiție. Deși am putea găsi un alt loc unde să patinăm, probabil cu mai puține obstacole, cu mai puțină presiune de a ne termina mișcările cerute de program, nu mai suntem la fel de perseverenți ca într-un concurs greu care ne solicită la maxim. Toate eforturile noastre, toată măiestria, nu vor atinge probabil limitele maxime posibile. Putem spune sincer că am luat în considerare acest fapt când am decis să plecăm singuri din poziția noastră, schimbând organizația?

La fel de important este, cât de dispuși suntem să ne antrenăm pe noi înșine, cât mai este timp, privitor la obstacolele pe care le-am putea descoperi pe cărare în caz că decidem să rămânem? Cât de mult încercăm să ne familiarizăm cu arena însăși?
Mai presus de toate, câte pietre de poticnire vom găsi, adică numărul acestora, n-ar trebui să devină niciodată mai important pentru noi decât de ce sunt prezente, împreună cu ce am putea sau ar trebui să facem în legătură cu ele oriunde ne-am afla – în orice organizație. Dacă îngăduim să se întâmple aceasta vom fi ca Petru, îndepărtându-ne ochii de la ținta noastră, de la acele mâini întinse spre noi, și vom deveni mai atenți la furtuna care bate în jurul nostru decât la persoana asupra căreia ar trebui să ne concentrăm și la care ar trebui să mergem.

Și vom aluneca în îndoielile noastre, indiferent câtă credință am crede că avem. Desigur Isus ar putea să ne salveze oricum „din valuri” – din valurile îndoielii și necredinței înainte de a fi prea târziu pentru noi.

Acest articol a fost recuperat de pe site-ul martorii.ro

Acest articol a fost publicat în general și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Este plecarea cu adevărat singura opțiune?

  1. Alin spune:

    Eu cred că plecarea din organizaţie este singura opţiune de bun simţ şi care te poate ajuta să-ţi păstrezi conştiinţa curată.
    După ce ai aflat că organizaţia este omenească şi cu destule înfăţături false, singura opţiune este plecarea, alfel ar însemna să trăieşti o minciună, o viaţă dublă, una în gândire şi alta în faptă, şi ar fi păgubos pentru conştiinţa ta educată biblic şi ai deveni un făţarnic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*