de Raymond Franz, membru al Corpului de Guvernare al
Martorilor lui Iehova între anii 1971-1980,
extras din cartea „În căutarea libertății creștine”, capitolul 9
Litera ucide dar Spiritul dă viață.—2 Corinteni 3:6
Acest articol nu vrea să pună la îndoială faptul că folosirea sângelui implică mari riscuri. Existența acestor riscuri este un fapt dovedit. Intenția, nu este nici aceea de a-i condamna pe cei care decid personal, fără a fi presați de alții să evite transfuziile (sau orice componente și fracțiuni sanguine), numai pe baza unei motivații religioase. Însă, articolul își propune să arate că uneori acțiunile normale și logice devin greșite dacă sunt făcute împotriva conștiinței. Așa cum a spus și apostolul: “Cei care pot decide fără a acționa împotriva propriei conștiințe sunt norocoși… orice faptă făcută fără credință este un păcat.” – Romani 14:22, 23 (Jerusalem Bible). Dacă, în urma argumentelor ce vor fi prezentate, anumite reguli privind sângele, reflectă o conștiință puternică sau una slabă, las la latitudinea cititorului să aprecieze.
În același timp, seriozitatea responsabilității unei organizații, în impunerea vederilor sale asupra conștiinței unei persoane individuale, în astfel de probleme serioase, nu ar trebui niciodată subestimată. Ceea ce s-a întâmplat cu Watch Tower Society în privința sângelui, ilustrează cum legalismul poate duce o organizație, într-o mlaștină de inconsistențe, cu posibilitatea ca membrii ei să sufere consecințe defavorabile.
Începând din perioada anilor 1940, organizația a declarat inițial o interzicere totală asupra acceptării sângelui, sub orice formă, fie integral, fie pe fracțiuni. Apoi, cu trecerea anilor, au fost adăugate noi și noi reguli, ce au intrat tot mai mult în aspectele tehnice ale problemei. Următorul grafic prezintă poziția organizației asupra folosirii sângelui la momentul anului 2001.
| Componente și practici interzise | Componente și practici permise |
| Sânge integral Plasmă Celule albe (leucocite) Celule roșii Plachete sanguine Stocarea propriului sânge pentru viitoare transfuzii |
Subcomponente ale elementelor tipărite în coloana precedentă, cum ar fi: Imunoglobulinele Preparate hemofilice (Factorul VIII și IX) Devierea sângelui pacientului prin plămânul și inima artificială și alte devieri extracorporale, „atât timp cât circulația nu este întreruptă” |
Aceste poziții sunt exprimate în revista Treziți-vă! din 22 iunie 1982, care reia un articol publicat în The Journal of the American Medical Association (din noiembrie 1981). Articolul a fost pregătit de Watch Tower Society și stabilește foarte clar poziția Martorilor lui Iehova asupra sângelui. Un articol mai recent este cel din Turnul de Veghe din 15 iunie 2000, paginile 29-31.
Astfel, organizația clasifică elementele sângelui în componente majore și componente minore (efectul acestei divizări fiind graficul de mai sus). Această clasificare ilustrează natura arbitrară, precum și inconsistența unor astfel de reguli. Când le-a oferit Dumnezeu oamenilor autoritatea să facă astfel de divizări? Pe ce bază se fac aceste divizări—doar pe baza procentajului unei componente din sânge? Și dacă se întâmplă așa, care este punctajul procentual de separare între major și minor? Sau o fac, poate, pe baza importanței pe care o componentă îl are? În acest caz, cum determină și atribuie această importanță?
Într-o conversație privată, chiar și fostul cap al personalului medical de la sediul mondial al Watch Tower, dr. Lowell Dixon, un medic chirurg licențiat, a recunoscut dificultatea care apare, în clasificarea unui element din sânge ca fiind major sau minor, în lumina faptului că, dacă o persoană are nevoie de un anume element din sânge pentru ai fi salvată viața, atunci, acel element devine major pentru ea. În ciuda acestui fapt, dr. Lowell Dixon sprijină totuși politica Watch Tower și este autor și co-autor al multor articole despre sânge tipărite în publicațiile Watch Tower.
Când se pune întrebarea de ce nu se interzic toate componentele sanguine, Watch Tower Society explică adesea că permite folosirea fracțiunilor listate mai sus, deoarece acestea sunt folosite în cantități foarte mici și că aceasta face ca folosirea lor să rămână la conștiința persoanei. Examinând mai îndeaproape problema, găsim lucruri care indică fie ignoranță, fie ascunderea unor fapte care trădează poziția de neînțeles a organizației. Să luăm în considerare următoarele aspecte:
Declarația fermă a Watch Tower împotriva folosirii sângelui integral sună foarte impresionant pentru mulți Martori. Deși erau populare în anii 50 și 60, transfuziile de sânge integral, sunt astăzi rare. În cele mai multe cazuri, pacientului îi este dată componenta sanguină specifică, de care are nevoie. O cerere adresată Crucii Roșii din Atlanta pe 22 ianuarie 1990, a arătat că numai 6% din sângele donat acolo merge spre spitale ca sânge integral, restul de 94% este divizat în părți componente. În prezent, imediat după ce sângele este donat, în mare parte, acesta este separat în componente (plasmă, leucocite, eritrocite, etc.) Acestea sunt stocate pentru viitoare utilizări. Cele mai multe sunt trimise direct la spitale. În marea majoritate a cazurilor, când un Martor este confruntat cu transfuzia, problema nu e să se folosească sânge integral, ci doar unele componente.
Inconsistența politicii Watch Tower în privința componentelor acceptabile și neacceptabile este ilustrată bine de politica lor în privința plasmei. Așa cum poate fi văzut în graficul luat din Treziți-vă! din 22 octombrie 1990, plasma constituie 55% din sânge. Evident, datorită acestui volum mare din sânge, ea este plasată de Watch Tower pe lista componentelor majore și deci interzisă. Totuși, plasma conține 93% apă. Care sunt celelalte componente ce alcătuiesc restul de 7% din plasmă? Cele mai importante sunt albumina, globulinele (dintre care imunoglobulinele sunt părțile cele mai esențiale), fibrinogen și factori de coagulare (folosiți în preparatele hemofilice) ( vezi The Encyclopdia Britannica, Vol. 3 1969, pagina 795; The Encyclopedia Americana International Edition, Vol. 4, 1989, pagina 91). Și acestea sunt exact componentele care sunt premise de organizație pentru membrii ei! Plasma este interzisă, totuși principalele ei componente sunt premise – dacă sunt introduse în corp separat. După cum a remarcat cineva, este ca și atunci când un doctor, i-ar recomanda unui pacient să nu mănânce sandwich-uri, dar îi spune că este acceptabil să despartă sandwich-ul și să mănânce pe rând pâinea, șunca și brânza – separate, nu sub formă de sandwich.
În mod interesant, apa din componența plasmei „intră și iese cu mare rapiditate în circuitul sanguin” interschimbându-se cu apa din corpul celulelor și din fluidele extracelulare. Astfel, ea nu este niciodată o componentă constantă a circuitului sanguin. (The New Encyclopdia Britannica, Macropedia, Vol. 15, 1987, pages 129, 131.)
Leucocitele, numite adesea celule albe din sânge, sunt de asemenea interzise. În realitate, termenul celule albe din sânge, induce mai degrabă în eroare. Aceasta deoarece majoritatea leucocitelor din corpul unei persoane există de fapt în afara sistemului sanguin. Corpul omenesc conține 2 pană la 3 Kg de leucocite și doar 2 sau 3 % din ele se află în sânge. Restul de 98-97% este răspândit în toate țesuturile organismului formând sistemul imunitar cu rol de apărare a organismului. The New Encyclopedia Britannica, Macropdia, Vol. 15, 1987, pagina 135, arată că “Majoritatea leucocitelor sunt în afara circulației, iar puținele leucocite care se află în sânge sunt în tranzit dintr-un loc în altul”. A le clasifica drept “componente sanguine majore” este ca și cum am spune că pasagerii dintr-un tren sunt o parte constituentă sau chiar integrală a personalului feroviar. Dr. C. Guyton, în The Textbook of Medical Physiology (a 7-a ediție, Saunders Company, Philadelphia), pagina 52, explică principalul motiv pentru care leucocitele sunt prezente în sânge: “doar pentru a fi transportate de la măduva osoasă sau țesutul limfatic, spre punctele din organism unde sunt necesare”.
Asta înseamnă că o persoană care primește un organ printr-un transplant va primi simultan în corpul său mai multe leucocite străine decât dacă ar fi acceptat o transfuzie de sânge. Deoarece organizația Watch Tower permite transplantarea organelor, poziția ei împotrivitoare față de leucocite rămâne fără semnificație. Ea poate fi apărată numai prin folosirea unui raționament întortocheat, nu pe baza unor argumente raționale, logice sau morale. Separarea arbitrară a sângelui în componente majore și minore nu are de asemenea nici o bază rațională. Organizația interzice plasma – deși aceasta conține în principal apă – datorită volumului ei (55% din sânge), dar interzice leucocitele care, așa cum arata graficul din Treziți-vă! constituie doar 0,01% din sânge. Fracțiunea este atât de mică, încât Treziți-vă! nici măcar nu încearcă să o indice pe grafic, ci o include cu plachetele care, poate fi amintit, constituie la rândul lor, doar 0,5 % din sânge. Și ele sunt pe lista interzisă.
Absența argumentelor logice și morale pentru această poziție se vede și din faptul că laptele uman conține leucocite, mai multe leucocite de fapt, decât se găsesc în aceeași cantitate de sânge. Sângele conține 4000 până la 11000 leucocite pe mmc, în timp ce laptele de mamă în timpul primelor luni de alăptare, poate conține pana la 50000 leucocite pe mmc. Asta înseamnă de 5 până la 12 ori mai mult decât în aceeași cantitate de sânge (The New Encyclopedia Britannica, Macropedia, Vol. 15, 1987, pagina 135; J. H. Green, An Introduction to Human Physiology, a 4-a ediție, Oxford University Press, 1976, pagina 16). Pentru cantitatea de leucocite din laptele uman se poate consulta și “Host Defenses: Development and Maternal Contributions” Year Book of Pediatrics (Chicago: Year Book Medical Publishers, Inc., 1985), pagina 87. de Armond S. Goldman, Anthony J. Ham Pong, și Randall M. Goldblum].
Astfel stând lucrurile, mai rămân eritrocitele (celulele roșii) si plachetele pe lista componentelor interzise. Ce se poate pune însă despre componentelor premise?
Un aspect important ce trebuie reținut, este că argumentația organizației Watch Tower se sprijină mult pe Legea Mozaică, care poruncea ca sângele animalelor sacrificate să fie vărsat pe pământ, această poruncă fiind citată ca argument pentru opoziția organizației față de stocarea sângelui uman (Geneza 9:3, 4; Leveticul 7:26, 27; 17:11-14; Deuteronomul 12:22-24). Să nu uităm de asemenea că ei prezintă componentele sanguine premise, ca fiind doar o cantitate neglijabilă din sânge. Apoi să luăm în considerare și următorii factori legați de componentele pe care organizația le clasifică ca permise:
Una dintre acestea este albumina. Albumina este folosită în principal în caz de arsuri și sângerări severe. O persoană cu arsuri de gradul 3 pe 30% până la 50% din corpul său, are nevoie de aproximativ 600 g de albumină. Politica Watch Tower permite acest lucru. Cât sânge ar fi necesar pentru a extrage această cantitate? Este vorba de 10 până la 15 litrii de sânge pentru a producea această cantitate de albumină. Într-un litru de sânge sunt aproximativ 50 de grame de albumină. Pentru a obține 600 de grame de sânge sunt necesari 12 litrii de sânge. Aceasta poate fi considerată cu greu o “cantitate mică”. Este de asemenea evident că acei litrii de sânge din care albumina este extrasă au fost stocați și nu „vărsați pe pământ”.
Același lucru se întâmplă și în cazul imunoglobulinelor (gama globuline). Pentru a produce suficiente gama globuline necesare unei injecții prin seringă (o persoană care călătorește în țările sudice se poate vaccina ca protecție împotriva holerei) aproape 3 litrii de sânge sunt necesari. Această cifră a fost obținută prin împărțirea cantității de gamaglobulină dintr-o seringă cu cantitatea de gamaglobulină aflată într-un litru de sânge. Această cantitate este în general mai mare decât cele folosite într-o transfuzie de sânge integral. Și din nou, gama globulina este extrasă din sânge care a fost stocat și nu vărsat.
Mai rămân preparatele hemofilice (factorii VIII și IX). Înainte ca aceste preparate să fie utilizate, media de vârstă a hemofilicilor în jurul anilor 1940, era de 16,5 ani. În 1900 era doar de 11 ani. Astăzi, datorită acestor preparate derivate din sânge, un hemofilic poate atinge o limită de viață normală. Pentru a produce preparate care să țină un hemofilic în viață pe o perioadă așa de lungă, este nevoie de circa 100.000 litrii de sânge. Această estimare e foarte veche. Cifra adevărată este probabil mult mai mare în majoritatea cazurilor. Turnul de Veghe din 15 iunie 1985 (pagina 30) declară că “fiecare flacon de factor VIII este fabricat din plasma recoltată de la 2.500 de donatori”. Deși preparatele hemofilice reprezintă doar o fracțiune din sângele integral, când luăm în considerare sursa lor, trebuie să ne întrebăm cum poate fi o astfel de cantitate privită ca fiind nesemnificativă?
Folosirea oricărei dintre aceste componente implică în mod clar stocarea de cantități mari, chiar masive de sânge. Pe de-o parte avem directivele organizației Watch Tower, care permit folosirea acestor componente sanguine – și implicit stocarea datorată procesului de extracție și producere a lor – iar pe de altă parte, directive în care ei spun că se opun oricărei practici de stocare a sângelui, deoarece Biblia condamnă acest lucru. Aceasta este singura bază pe care o au în interzicerea transfuziilor autologe Martorilor (adică sângele propriu al persoanei să fie stocat și apoi reintrodus în sistemul ei sanguin în timpul operației). Poziția organizației asupra acestui subiect este explicată cu multe argumente și detalii tehnice în Turnul de Veghe din 1 martie 1989 paginile 30 și 31. În mod clar, poziția adoptată este un arbitrară, inconsistentă și contradictorie. Este greu de crezut că autorii ei, precum și scriitorii explicațiilor unei asemenea poziții, nu cunosc faptele și nu reușesc să discearnă inconsistența și legalismul implicate.
A face reguli în materie de sănătate și tratament medical – interzicând asta, permițând aia – înseamnă a călca pe un teren periculos. În primul rând ne putem face vinovați de generarea unei frici iraționale, iar pe de altă parte putem crea un sentiment fals de siguranță. Calea înțelepciunii și a umilinței, este aceea de a lăsa responsabilitatea deciziei în astfel de distincții, celui care este în situație, pe baza conștiinței sale individuale.
Articolele Watch Tower cu privire la sânge, subliniază poziția fără compromis luată de organizație în această privință, lăudând frecvent politicile sale ca fiind salvatoare de vieți pentru membrii ei. Rareori, dacă nu chiar niciodată, cineva poate citi experiențe negative generate de aceste politici.
Articole recente pretind că politicile organizației i-au protejat pe membrii acesteia de contractarea SIDA. Un articol din Treziți-vă! 8 octombrie 1988 arată acest lucru. Același articol subliniază că „pe la începuturile lui 1985 mai mult de 10.000 de americani cu hemofilie severă, au fost infectați cu virusul SIDA”. Articolul din Treziți-vă! din 22 octombrie 1990 revine spunând: „Hemofilicii, care foloseau un agent pe bază de plasmă pentru a se trata, au fost decimați. În SUA între 60% și 90% dintre ei au contractat SIDA înainte ca o procedură menită să detecteze virusul HIV, să fie pusă în aplicare”. În mod similar, Turnul de Veghe din 15 iunie 1985, într-un articol intitulat „Marea Britanie, Sângele și SIDA” spunea că „70 de milioane de unități concentrate de factor VIII” fuseseră importate din SUA pentru a-i trata pe hemofilicii britanici și continua spunând: „Se pare că prin importarea acestor produse sanguine, virusul SIDA a fost transferat în stocurile britanice”.
În timp ce conțin multe laude la puterea de protecție a politicilor organizației legate de sânge, există un aspect pe care toate aceste articole nu îl aduc la cunoștința cititorilor. Este vorba despre faptul că acei hemofilici infectați, au contractat infecția dintr-o sursă sanguină pe care Watch Tower a declarat-o oficial ca fiind permisă: factorul VIII, preparat extras din plasmă (vezi Treziți-vă! din 22 iunie 1982, pagina 25; Turnul de Veghe din 15 iunie 1978, pagina 30). Această regulă a fost dată în perioada în care riscul de SIDA – deși necunoscut pe atunci – era ridicat; de atunci încoace testele și sterilizarea au redus foarte mult riscurile de infectare prin transfuzie de sânge. Așa cum arată și Treziți-vă! din 22 octombrie 1990 unele incidente cu infectare de SIDA s-au produs și prin transplanturi, care, de asemenea sunt premise de organizație.
Toate acestea ilustrează cât de prostesc și complet greșit este, ca o organizație să-și asume înțelepciunea și autoritatea divină, pentru a porni la dezvoltarea unui set complicat de standarde și distincții tehnice, iar apoi să le impună ca regulă morală obligatorie, hotărând pentru alții, în ce caz și în ce circumstanțe o problemă poate fi considerată ca fiind la libera conștiință a persoanei sau nu.
De când au fost făcute publice aceste informații, au apărut deja câteva articole în cele mai renumite reviste medicale, care scot în evidență inconsistența politicilor organizației, deplângând în special maniera în care este invadată conștiința individuală (vezi de exemplu, The Journal of Medical Ethics 1998; 35:295-301; The Journal of Medical Ethics 1998; 24:223-230). Un rezultat aparent, a fost acela că organizația a modificat modul de soluționare a cazurilor celor care acceptă transfuzii de sânge, renunțând la excluderea lor și spunând că un individ care acceptă voluntar o transfuzie de sânge și nu manifestă căință, se dezasociază prin fapta sa de organizație. Deși asta reprezintă o schimbare de procedură și de terminologie, rezultatul este același, deoarece o persoană dezasociată este tratată exact la fel ca una exclusă. O scrisoare trimisă pe 16 iunie 2000, sub antetul Watch Tower Bible and Tract Society of New York, Inc., declara: “Dacă un membru botezat acceptă de bună voie și fără să regrete o transfuzie de sânge, el indică prin acțiunea sa că nu mai dorește să fie un Martor al lui Iehova. Individul nu mai trebuie privit ca un membru al congregației creștine deoarece el nu acceptă și nu urmează interdicția Bibliei de a se abține de la sânge”.
Riscurile inerente unei transfuzii de sânge integral sau cu componente sanguine, ori fracțiuni, sunt reale. În același timp însă, este la fel de adevărat că oamenii pot muri într-o operației datorită hemoragiilor masive. Folosirea propriului sânge stocat până la data operației, ar scuti în mod logic persoana în cauză, de posibilitatea infectării prin transfuzie. Totuși, așa cum s-a arătat, organizația își asumă autoritatea să declare această practică ca nefiind la latitudinea unei decizii personale, interzicând chiar și colectarea intraoperatorie a sângelui adică, sângele este aspirat în timpul operației într-o pungă de plastic, filtrat și reintrodus apoi în organism (vezi Treziți-vă! din 22 iunie 1982, pagina 25). Multe mii de persoane sunt dispuse să renunțe la dreptul lor de a decide în astfel de probleme cruciale, permițând unei organizații să decidă pentru ei, chiar dacă trecutul acesteia este unul de neacceptare a responsabilității pe care o poartă pentru pagubele pe care politicile sale le pot produce. Ea nu face decât să afișeze acele declarații și experiențe care îi sunt favorabile, vorbind rareori dacă nu chiar niciodată, despre lucrurile negative.
Să luăm în considerare doar un exemplu apărut într-un articol al revistei Discover din august 1988. Începând cu vârsta de 42 de ani, o femeie Martoră a suferit pe parcursul mai multor ani, repetate intervenții chirurgicale pentru înlăturarea unor tumori la vezică. Ultima oară însă ea a așteptat prea mult până când s-a dus la doctor, având sângerări serioase și o stare anemică severă. A insistat să nu primească transfuzie și acest refuz a fost respectat. Timp de o săptămână, urologii au încercat fără succes să oprească sângerarea. Anemia ei a continuat să crească. Doctorul care a scris articolul descrie ce s-a întâmplat:
Gradual, pe măsură ce hemoglobina îi scădea, doamna Peyton a început să respire tot mai greu. Organele corpului au nevoie de o anumită cantitate de oxigen pentru a funcționa. Acel oxigen este transportat de la plămâni spre organe, prin intermediul moleculelor de hemoglobină din celulele roșii. . . . Echipa medicală i-a suplimentat aportul de oxigen doamnei Peyton printr-o mască, până acolo încât a ajuns să respire aproape O2 pur. Puținele celule roșii pe care le mai avea, erau încărcate la refuz – dar efectiv nu erau suficiente vehicule pentru a transporta combustibilul de care organismul ei avea nevoie.
Foamea ei de aer crescuse. Rata respirațiilor urcase. Slăbea din ce în ce mai mult, iar în final – inevitabil – fibrele mușchilor inimii ei și-au declarat nevoia lor disperată de oxigen. Dezvoltase o durere zdrobitor de acută în piept.
Doctorul care scrie articolul descrie sentimentele sale din momentul apropierii de camera pacientei:
Intrând în cameră am fost șocată de scena din fața mea. În centrul atenției tuturor era o femeie solidă cu o mască de oxigen, gâfâind după aer, respirând mai repede decât ar putea părea posibil pentru un om. La capul patului se aflau 3 prieteni, membrii ai bisericii Martorilor, susținând-o. . . . Pe lateral erau mai mulți doctori, unul care monitoriza tensiunea ei sanguină în scădere, altul luându-i niște sânge dintr-o arteră. Lichidul care umplea încet seringa avea consistența punch-ului hawaian; testele relevând că concentrația celulelor roșii era numai de 9 (în mod normal ea este 40). Atârnând de pat se vedea o pungă de urină roșiatică. Femeia era pe moarte. Cardiograma ei arăta asemenea unor prăpăstii care semnalau o inimă în dureri. În câteva ore, pagubele pe care acestea le reprezentau puteau deveni ireversibile.
Femeia a intrat în stop cardiac. O echipă de doctori și asistente au început resuscitarea cardio-respiratorie, administrându-i epinefrină și atropină, iar apoi un șoc electric inimii ei. Aceasta a început să bată, dar s-a oprit din nou după câteva momente. Din nou resuscitare, mai multă epinefrină și atropină, un alt șoc electric și din nou resuscitare. S-a continuat așa timp de o oră, până când nu mai rămăsese nici un scop și nici o speranță. Pacienta era moartă definitiv și ireversibil.
Doctorul care descrie acest caz nu a caracterizat-o pe femeie ca fiind o simplă fanatică. Ea scrie:
Mi s-a spus că era o femeie inteligentă, care a înțeles pe deplin implicațiile deciziei sale. Dar judecata ei, mi s-a părut a răsări dintr-un ungher întunecat, impus de religia ei (vezi revista Discover din august 1988 paginile 28-30, articolul “Orbită de Lumină” de Elisabeth Rosenthal).
Era vorba de o femeie care avea o problemă ce necesita operații periodice. Știind acest lucru, poate că stocarea unei cantități din propriul sânge i s-ar fi părut o procedură recomandată și sigură. “Legea teocratică” însă i-a interzis asta. Supunerea față de “Legea teocratică” nu i-a lăsat nici o libertate de alegere.
Dacă politicile organizaționale erau cu adevărat bazate pe Biblie, atunci orice suferință rezultată din aderarea la acele politici – cum ar fi amânarea operației până la punctual critic, sau chiar evitarea ei datorită preocupării sau nesiguranței cu privire la problema sângelui, chiar și pierderea vieții datorită obligației divine de a respinge toate componentele sanguine nepermise – totul ar putea fi privit ca o suferință pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să fie dispus să o îndure.
Soția mea a sângerat aproape să moară în 1970 când nr. ei de plachete a scăzut de la valorile normale cuprinse între 200.000 până la 400.000 per mmc, la circa 15.000 per mmc. După zile de hemoragie severă, a fost spitalizată la spitalul din Brooklyn și amândoi, atât eu cât și ea, am declarat clar refuzul nostru față de plachete sau orice alt produs derivat din sânge (inclusiv cele care apoi au fost declarate de organizație “permise”). Din fericire, după 2 săptămâni de spitalizare și tratament intens, soția mea și-a revenit. Așadar, ceea ce am declarat în acest articol nu este o încercare de a găsi o portiță de scăpare, în situația în care credința în Dumnezeu ar cere viața mea sau a unei persoane dragi mie.
Mulți Martori sunt foarte sinceri în susținerea standardelor organizației lor în această privință. Unii chiar și-au văzut copiii murind ca rezultat a acestei poziții, iar faptul de a spune că asta s-a întâmplat datorită lipsei de dragoste părintească este o cruzime. Ei au acceptat standardele și politicile organizației – oricât de confuze și complexe – ca fiind fondate pe Biblie și deci poruncite de Dumnezeu. Din păcate însă, puține declarații au fost vreodată așa slab fundamentate.
Așa după cum s-a văzut, argumentația Watch Tower este centrată în jurul textelor din scripturile ebraice, în special pe poruncile din Legea Mozaică. Însă, deoarece societatea recunoaște că creștinii nu sunt sub Lege, este citat adesea textul din Geneza 9:1-7. Acolo se spune:
Dumnezeu a binecuvântat pe Noe și pe fiii săi, și le-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, și umpleți pământul. S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mișcă și are viață, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca și iarba verde. Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați. Căci voi cere înapoi sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; și voi cere înapoi viața omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om. Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!”
Watch Tower pretinde că deoarece toți oamenii se trag din Noe și fiii săi, aceste porunci încă se aplică tuturor persoanelor. Se vehiculează ideea că poruncile despre sânge din Legea Mozaică, trebuie astfel privite doar ca simple repetări ale legii de bază stabilite mult mai înainte. Altfel, din moment ce creștinii nu se află sub Legea Mozaică, nu ar avea nici un rost citarea textelor ei, acestea neavând nici o relevanță în discuție (Romani 6:14; 10:4; Evrei 8:6, 13). Se pretinde că decretul divin privitor la sânge, declarat lui Noe, are aplicare veșnică.
Dacă lucrurile stau așa, atunci nu același lucru ar trebui să fie valabil și cu privire la porunca însoțitoare “creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul”? Și dacă răspunsul este afirmativ, cum poate Watch Tower Society să justifice nu numai încurajarea puternică a celibatului, dar și a căsătoriilor fără copii? În articolul “Nașterea copiilor în prezent”, Turnul de Veghe din 1 martie 1988, pagina 21 spune că având în vedere “timpul limitat” rămas pentru realizarea lucrării de predicare, “este potrivit pentru creștini să se întrebe cum căsătoria sau nașterea copiilor vor afecta participarea lor la această lucrare vitală”. Articolul recunoaște că nașterea de copii era o parte a poruncii lui Dumnezeu dată după Potop, dar spune la pagina 26 că “astăzi, nașterea de copii nu este o parte importantă a lucrării încredințate de Iehova poporului său. . . . Astfel problema nașterii copiilor, în aceste timpuri ale sfârșitului, este una pur personală și fiecare cuplu ar trebui să decidă pentru sine. Totuși, deoarece timpul rămas este redus, cuplurile căsătorite ar face bine dacă ar cântări cu atenție avantajele și dezavantajele nașterii copiilor în aceste timpuri”. Dacă cuvintele lui Iehova adresate lui Noe privind nașterea de copii și umplerea pământului, pot fi atât de ușor puse deoparte ca nemaifiind aplicabile astăzi, cum se poate atunci argumenta, în mod consistent, că cuvintele sale către Noe privind sângele, trebuiesc privite ca rămase valabile și folosite ca bază pentru a justifica aplicarea poruncilor din Legea Mozaică, legate de sânge, creștinilor de azi?
Mai semnificativ este faptul că acele cuvinte din Geneza spun ceva complet diferit de ceea ce par a spune. Oricum am citi textul, se înțelege clar că Dumnezeu vorbește acolo de sânge în legătură directă cu uciderea animalelor și în subsidiar și cu uciderea oamenilor. În cazul animalelor, sângele lor era vărsat ca recunoaștere evidentă că viața astfel sacrificată (pentru hrană), era luată numai cu permisiunea divină, nu în urma unui drept natural. În cazul oamenilor, vărsarea sângelui cerea viața celui care vărsa sângele, viața umană fiind un dar divin și neexistând nicăieri vreo autorizație din parte lui Dumnezeu ca aceasta să fie luată după bunul plac. Sângele vărsat al animalelor și al oamenilor rămâne în locul vieții pierdute. Contrar poziției Watch Tower, în Scripturi, sângele în sine reprezintă — nu viața — ci moartea, rămânând figurativ în locul vieții care a fost sacrificată. (compară cu Geneza 4:10, 11; 37:26; 42:22; Exod 12:5-7; 1 Peter 1:18, 19; Exod 24:5-8; Matei 23:35; 26:28; 27:24, 25, ș.a.). Când funcționează ca parte a unei creaturii vii, atunci sângele susține viața sau sufletul viu. Același lucru este valabil și cu privire la textele din Legea Mozaică citate și care cer vărsarea sângelui pe pământ. În toate cazurile, acestea se referă în mod clar la sângele animalelor sacrificate. Sângele reprezintă viața luată, nu viața ființei active (Levitic 17:13, 14; Deuteronom 12:15, 16, 24, 25).
Transfuziile sanguine însă, nu sunt rezultatul uciderii nici a unui animal și nici a unui om, sângele provenind de la un donator viu și care continuă să trăiască. Mai degrabă decât să reprezinte moartea cuiva, acest sânge este folosit pentru un scop exact opus, adică păstrarea în viață. Spun aceasta, nu pentru a afirma că transfuziile sanguine sunt o practică de dorit, ci pentru a arăta că nu există nici o legătură reală sau vreo paralelă adevărată între mandatul din Geneza privitor la uciderea animalelor cu neconsumarea sângelui acestora, și folosirea sângelui într-o transfuzie. Paralela pur și simplu nu există.
În decembrie 1981, un bărbat care studia pe atunci cu Martorii a scris la Watch Tower, exprimându-și dificultatea pe care o avea, în a armoniza politica despre transfuziile de sânge cu citatele din scriptură date ca bază a acesteia. Punctul său de vedere cu privire la respectivele texte, arată concluzii similare celor prezentate mai sus:
Astfel, aceste pasaje citate par să-mi indice că interzicerea mâncării sângelui în Biblie, se referă numai la situațiile în care omul ucide victima și apoi folosește sângele fără să-l înapoieze lui Dumnezeu, care are dreptul exclusiv să ia viața.
Ceea ce impresionează însă este următoarea expresie enunțată în finalul scrisorii:
Un alt lucru cu privire la același subiect care m-a preocupat, este că Martorii lui Iehova spun că Dumnezeu interzice mâncarea sângelui deoarece acesta reprezintă viața, care are o mare valoare în fața lui Dumnezeu și că el dorește să sublinieze această mare valoare în fața omului prin interzicerea mâncării sângelui. Asta mi se pare foarte rezonabil. Totuși, ceea ce nu reușesc să înțeleg, este cum un simbol poate fi de o valoare mai mare decât realitatea pe care o simbolizează.
E adevărat că în majoritatea cazurilor, transfuziile de sânge sunt de mică valoare sau chiar dăunătoare, dar într-un procent foarte mic din cazuri, sângele este singurul mijloc de menținere a vieții până când un alt tratament poate fi dat, de exemplu o hemoragie internă masivă care nu poate fi oprită. Eu cred că în acest tip de situație, a lăsa o persoană să moară doar pentru a păstra simbolul vieții, este o contradicție în sine, acordându-se o importanță mai mare simbolului, în detrimentul realității pe care acesta o simbolizează.
. . . Cred la fel de tare ca și Martorii lui Iehova, că un creștin adevărat trebuie să fie gata să-și dea viața pentru credința sa în Dumnezeu, dacă ajunge în această situație. Dar a opri viața cuiva, atunci când Dumnezeu nu cere și nu dorește asta, este un gest lipsit de orice valoare reală.
A acorda mai multă importanță sângelui ca simbol, decât vieții însăși, este ca și cum un bărbat ar acorda mai multă importanță verighetei (simbolul căsniciei), decât căsniciei însăși sau soției sale. Este ca și cum dacă ar fi pus în fața deciziei de a-și sacrifica fie soția, fie verigheta, el ar decide să salveze verigheta.
În cele din urmă trebuie spus că a folosi legile care poruncesc vărsarea sângelui pe pământ, ca bază pentru interzicerea stocării sângelui, înseamnă a ignora propriul scop al acestor legi. Conform contextului, izraeliților li se poruncea să verse pe pământ sângele animalelor sacrificate, pentru a se asigura ca acesta nu avea să fie mâncat, nu pentru a se asigura că acesta nu avea să fie stocat. Stocarea efectiv nu era problema în discuție. A folosi aceste porunci în felul în care sunt folosite, este atât ilogic, cât și o pură manipulare de argumente, forțând înțelegerea lor spre ceva ce nu era nici declarat și nici subînțeles.
Deoarece creștinii nu sunt sub un cod de legi ci sub “legea regală a iubirii” și sub “legea credinței”, aceste puncte merită cu siguranță o analiză și o meditare profunde (Romani 3:27; 6:14; 10:4; Galateni 3:10, 11, 23-25; Iacob 2:8, 12). Chiar arătăm apreciere pentru inestimabila valoare a vieții dacă permitem politicilor arbitrare să dicteze în situații cruciale? Oare manifestăm iubire față de Dumnezeu sau față de aproapele dacă facem asta fără vreo declarație clară din Cuvântul lui Dumnezeu care să ne sprijine?
Fără îndoială textul biblic principal folosit în argumentația Watch Tower este Fapte 15:28, 29. Aceste versete conțin decizia consiliului de la Ierusalim și includ cuvintele „continuați să vă abțineți de la lucrurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animale sugrumate și de la fornicație”. Dovezile scripturale că această declarație nu a fost una de natură legală, sunt discutate mai târziu. Această problemă este însă una crucială deoarece ea este baza primară a argumentației Societății că poruncile Legii Mozaice sunt aplicabile creștinilor. Deși vom trata acest punct mai târziu, aici poate fi spus că porunca „să vă abțineți de la sânge” se referă în mod clar la mâncarea sângelui. Turnul de Veghe din 15 iunie 1978, pagina 23, îl citează pe profesorul Eduard Meyer ca spunând că semnificația „sânge” în acest text este următoarea: „Împărtășirea la sânge era interzisă prin legea (Gen. 9:4) impusă lui Noe și astfel întregii omenirii”. O astfel de „împărtășire” se făcea prin mâncarea sângelui. Turnul de Veghe din 15 septembrie 1958, pagina 575, declara că “de fiecare dată când interdicția cu privire la sânge este menționată în Scripturi, ea este pusă în legătură cu consumarea sângelui ca hrană, și astfel calitatea sângelui de nutrient este aspectul cu privire la care a fost dată această interdicție”. Aceasta este o înțelegere corectă, însă Societatea încă mai argumentează că o transfuzie de sânge este același lucru cu a mânca sânge, adică a-l introduce în organism ca hrană.
Întrebarea majoră este dacă se poate demonstra că transfuzarea sângelui înseamnă “mâncarea” sângelui așa cum pretinde organizația Watch Tower. În realitate nu există nici o bază pentru așa ceva. Este adevărat că există metode medicale de “hrănire intravenoasă”, când lichide special preparate, care conțin nutrienți precum glucoza, sunt introduse în vene și asigură hrănirea. Totuși, așa cum autoritățile medicale știu, și după cum chiar societatea Watch Tower a ajuns în timp să-și dea seama, o transfuzie de sânge nu înseamnă hrănire intravenoasă; este de fapt un transplant (de țesut lichid), nu infuzia unui nutrient (vezi Treziți-vă! din 22 octombrie 1990, pagina 9). În încercarea de a-și sprijini vederile asupra transplantului de sânge, ca fiind o „hrănire” a corpului, publicațiile Watch Tower au citat întotdeauna surse medicale din alte secole cum ar fi de exemplu francezul Denys din secolul 17. (vezi pentru exemplificare Turnul de Veghe din 15 aprilie 1985 pagina 13). Ei nu pot cita o singură autoritate medicală modernă pentru a-și sprijini vederile.
Într-un transplant de rinichi, rinichiul nu este mâncat de noul organism în care acesta intră. El rămâne un rinichi, cu aceeași formă și aceeași funcție. La fel se întâmplă și în cazul sângelui. Acesta nu este mâncat ca un aliment când este „transplantat” în alt organism. El rămâne același țesut lichid, cu aceeași formă și aceeași funcție. Organismul nu poate folosi sângele astfel transplantat ca hrană. Pentru a face asta, sângele ar trebui mai întâi să treacă prin sistemul digestiv, să fie digerat și pregătit astfel încât celulele corpului să-l poată absorbi – în acest caz devenind literalmente o hrană pentru acestea. Watch Tower Society a comparat uneori transfuziile, cu infuzia de alcool în vene. Dar alcoolul este un lichid diferit, aflat deja într-o formă în care celulele corpului îl pot absorbi ca nutrient. Alcoolul și sângele sunt complet diferite în această privință.
Când medicii hotărăsc că este nevoie de o transfuzie de sânge, ei nu o fac deoarece pacientul este subnutrit. În cele mai multe cazuri, se întâmplă deoarece pacientului îi lipsește oxigenul, nu nutrienții, iar asta se întâmplă datorită lipsei de suficiente celule transportatoare de oxigen, mai exact celule roșii. În alte cazuri, sângele este administrat datorită altor cauze, cum ar fi nevoia de agenți coagulanți (plachete), imunoglobuline ce conțin anticorpi, sau alte elemente, dar în nici unul din aceste cazuri cu rolul de a asigura “hrănirea”.
În eforturile sale de a ascunde dovada clară că transfuziile de sânge nu sunt același lucru cu mâncarea acestuia și nu au ca scop hrănirea organismului, societatea Watch Tower încearcă adesea în mod arbitrar, să lărgească problema, fie cuplând sau chiar înlocuind termenul “a mânca” cu expresia “a susține viața” (vezi de exemplu, Turnul de Veghe din 1 martie 1989, pagina 30 și 15 aprilie 1985, pagina 12). Această tactică diversionistă nu poate servi decât unicului scop de a crea confuzie. Hrănirea organismului prin mâncare și susținerea vieții nu sunt 2 lucruri identice și echivalente. Hrănirea e doar unul din mijloacele care susțin viața. Însă viața este susținută în multe alte moduri la fel de vitale, cum ar fi respirarea aerului, băutul apei sau a altor lichide, menținerea temperaturii corpului, dormitul, ș.a. În referințele sale la sânge, Scriptura însăși nu are de-a face cu aspectul larg al susținerii vieții, ci cu aspectul specific al mâncării sângelui, mai ales al sângelui animalelor. Când un israelit mânca carne care conținea sânge, el nu avea nevoie de acel sânge pentru a-și susține viața – acea carne realiza rolul de a hrăni, la fel de bine, indiferent dacă conținea sau nu sânge. Dacă viața sa era susținută prin mâncarea sângelui nu constituia subiectul discuției. Fapta mâncării sângelui era interzisă, iar motivația sau consecința finală a acestui act nu făceau obiectul legilor privitoare la sânge.
Zăpăceala creată prin introducerea conceptului de „susținere a vieții” îi permite organizației Watch Tower să impună membrilor ei ideea că oricine acceptă o transfuzie de sânge, dovedește lipsă de respect pentru răscumpărarea dătătoare de viață, realizată prin puterea salvatoare a sângelui vărsat de Isus. Duplicitatea acestui mod de a argumenta, se vede în aceea că fracțiunile sanguine pe care organizația Watch Tower le permite membrilor săi să le primească, sunt adesea administrate exact pentru a salva sau a “susține” viața persoanei, așa cum se întâmplă în cazul factorului VIII, administrat hemofilicilor sau al imunoglobulinelor, injectate pentru a asigura protecția împotriva unor boli ce amenință cu moartea, sau pentru a preveni moartea unui copil datorită incompatibilității RH (vezi de exemplu Turnul de Veghe din 1 iunie 1990, paginile 30 și 31). Apostolul Petru declară că Cristos „a purtat păcatele noastre în trupul său de pe cruce, astfel că noi, liberi de păcat, putem trăi în dreptate; prin rănile sale voi ați fost vindecați”. (1 Petru 2:24 <NRSV>)
Este nedrept și neiubitor să impui o motivație celor care caută să salveze viața lor sau a celor dragi, deoarece ei nu aderă la anumite reguli și interdicții ce provin dintr-o organizație religioasă, făcând aceasta prin atribuirea negării credinței la motivație, când de fapt nu există nici o bază validă, scripturală sau de altă natură pentru a face acest lucru. Este o încercare de a-i împovăra cu un sentiment de vinovăție impus de standarde umane și nu de standarde divine.
Abținerea de la sânge
Scrisoarea trimisă de apostolii și bătrânii de la Ierusalim, consemnată în Faptele capitolul 15, folosește termenul “a se abține” în legătură cu lucrurile sacrificate idolilor, sângele, animalele sugrumate și fornicația (Fapte 15:20, 29. compară cu Isaia 53:4, 5; Fapte 28:27). Termenul grecesc folosit de ei (apékhomai) are înțelegerea de bază “a se împotrivi”. Publicațiile Watch Tower afirmă că în ceea ce privește sângele, el are un cu totul alt sens, mult mai cuprinzător. Astfel, cartea „Tu poți trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ” la pagina 216 spune: “`abținerea de la sânge’ înseamnă a nu-l introduce în organismul tău prin nici un mijloc.” La fel, Turnul de Veghe din 1 mai 1988 pagina 17 spune: “A păși pe urmele lui Cristos înseamnă a nu introduce sânge în corp fie oral fie prin alt mijloc.” Dar oare acest termen, așa cum este el folosit în scripturi, are sensul absolut pe care aceste publicații îl sugerează? Sau poate avea un sens relativ legat de o aplicare limitată și specifică?
Faptul că se poate aplica, nu per total, într-un sens atotcuprinzător, ci limitat și specific, se poate vedea din folosirea lui în texte precum 1 Timotei 4:3. Acolo, apostolul Pavel avertizează că unii dintre creștini vor introduce învățături dăunătoare “interzicând căsătoria, poruncind abținerea de la mâncăruri pe care Dumnezeu le-a creat pentru a fi luate cu mulțumiri”. În mod clar, el nu a vrut să spună că aceste persoane vor porunci altora să se abțină total, în orice fel, de la toate mâncărurile create de Dumnezeu. Asta ar însemna post total și ar duce la moarte. Pavel se referea evident la interzicerea unor mâncăruri specifice, evident cele interzise sub Legea Mozaică.
În mod similar, la 1 Petru 2:11 apostolul avertizează:
Preaiubiților, vă vorbesc ca unor străini și rezidenți temporari să continuați să vă abțineți de la dorințele cărnii, care sunt cele ce vin în conflict cu spiritul.
Dacă ar fi să luăm această expresie în mod literar, în sens absolut, ar însemna că nu ne-am putea satisface nici o dorință carnală. Însă asta nu e cu siguranță ce vor să spună cuvintele apostolului. Noi avem multe dorințe carnale, printre care dorința de a mânca, a respira, a dormi, a ne recrea și multe alte dorințe care sunt perfect normale și corecte. Astfel, „a ne abține de la dorințele carnale” aplicat în contextul în care apostolul a scris, se referă nu la toate dorințele carnale, ci doar la cele dăunătoare, păcătoase care vin în conflict cu spiritul.
Așadar întrebarea care se ridică este: în ce context Iacob și consiliul apostolilor au folosit expresia a se “abține” de la sânge? Apostolii au luat în discuție atunci efortul unora care cereau ca creștinii dintre neamuri nu numai să fie circumciși, dar și să respecte Legea lui Moise. Acesta a fost subiectul despre care a vorbit apostolul Petru cu privire la Legea Mozaică pe care el a descris-o ca pe un jug apăsător (Fapte 15:10). Când Iacob a vorbit în fața adunării și a scos în evidență recomandarea sa cu privire la lucrurile de la care creștinii dintre neamuri ar trebuie să se abțină – jertfele la idoli, fornicația, animalele sugrumate și sângele – a continuat imediat cu următoarea declarație:
„Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni, care-l propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat”—Fapte 15:19-21.
Recomandarea sa, a luat evident în considerare ce auziseră oamenii când Moise era citit în sinagogi. Iacob știa că în timpurile străvechi existau neizraeliți „oameni ai națiunilor”, care trăiau în țara lui Israel în comunitățile evreiești. Care erau cerințele impuse lor de Legea Mozaică? Nu li se cerea să fie circumciși, dar li se impunea să se abțină de la anumite practici enumerate în cartea Leveticul capitolele 17 și 18. Aceste legi specificau că nu numai izraeliții dar și rezidenții străini dintre ei trebuiau să se abțină de la jertfele idolatre (Leveticul 17:7-9), mâncarea sângelui, inclusiv a animalelor sugrumate (Leveticul 17:10-16), și de la practici desemnate ca imorale (cum ar fi incestul și homosexualitatea).—Leveticul 18:6-26.
Când ținutul lui Israel a ajuns sub controlul romanilor, un număr mare de evrei locuiau în diverse alte țări (cei aflați în această situație fiind numiți “Diaspora” însemnând “cei răspândiți”), Iacob știa că în multe orașe din Imperiul Roman comunitățile evreiești erau ca niște mici societăți ce reflectau situația din Palestina timpurilor străvechi și că era ceva obișnuit ca oameni de alte naționalități, să vină la sinagogă împreună cu evreii și astfel să se amestece cu aceștia ( compară cu Fapte 13:44-48; 14:1; 17:1-5, 10-12, 15-17; 18:4).
Creștinii din primul secol, atât cei evrei cât și cei din alte națiuni, au continuat să frecventeze aceste adunări din sinagogi, aspect dovedit si faptul că Pavel și alții, au desfășurat o mare parte din predicarea lor în astfel de locuri (compară cu Fapte 18:1-4; 24-28). Aluzia lui Iacob la citirea lui Moise în sinagogă, din oraș în oraș, oferă o bază sigură pentru a crede că atunci când el a enumerat lucrurile pe care le amintise mai înainte, se gândea de fapt la abținerile stabilite de Moise pentru străinii din comunitatea evreiască din vechime. Așa cum am văzut, Iacob nu numai că a enumerat exact aceleași lucruri consemnate în cartea Leveticul, dar chiar și în aceeași ordine: abținerea de la lucrurile jertfite idolilor, sânge, animale sugrumate și imoralitate sexuală. El a recomandat păstrarea acelorași abțineri în ce-i privea pe credincioșii dintre națiuni și motivul evident al acestor abțineri, erau circumstanțele de atunci, amestecul evreilor și al neamurilor în adunările creștine și nevoia de a menține pacea și armonia în acele condiții. Când creștinilor din alte națiuni li s-a poruncit să se abțină de la sânge, lucrul acesta a fost în mod clar înțeles nu în sens absolut, ci în sens specific, cu referire la mâncarea sângelui, lucru abominabil în ochii evreilor. A lărgi problema peste aceste limite și a încerca să atribui sângelui un statut tabu, înseamnă a scoate subiectul din contextul scriptural și istoric și a-i impune o semnificație care de fapt nu există.
Aici din nou, dacă cineva atribuie un sens absolut expresiei a se “abține de la sânge”, privind-o ca pe un fel de interzicere atotcuprinzătoare, însemnă că nimeni nu se poate supune analizelor de sânge, de nici un fel, nu poate suferi o operație, decât dacă este fără sânge și în alte aspecte, ar trebuie să stea cât mai departe de sânge. Contextul însă nu dă nici o indicație că o astfel de interdicție atotcuprinzătoare era intenționată, ci de fapt arată că porunca era îndreptată în mod concret împotriva mâncării sângelui.
Demn de remarcat este că Iacob nu a enumerat lucruri precum crima și furtul printre cele poruncite ca abțineri. Astfel de lucruri erau deja condamnate la fel de mult printre cei din alte națiuni, cât erau și printre evrei. Dar cei dintre națiuni treceau cu vederea idolatria, mâncarea sângelui și a animalelor sugrumate, precum și imoralitatea sexuală, având chiar prostituate de templu la locurile lor de închinare. Abținerile recomandate atunci s-au concentrat asupra acelor domenii în care practicile celor dintre națiuni, ar fi putut crea mari ofense pentru evrei și ca rezultat fricțiuni și derută. Încă din 15 aprilie 1909 Turnul de Veghe recunoștea aceasta printr-o scrisoare care spunea (la pagina 117): “Lucrurile recomandate aici erau necesare menținerii colaborării `corpului’ compus din evrei si oameni ai națiunilor cu educația și sentimentele lor diferite”. Legea Mozaică nu cerea circumcizie pentru străinii rezidenți drept condiție spre a putea trăi în pace în Israel și nici Iacob nu a poruncit așa ceva.
Scrisoarea ce a rezultat în urma recomandării lui Iacob, era concepută în mod direct pentru creștinii dintre neamuri, oamenii “dintre națiuni”, din Antiohia, Siria și Cilicia (regiuni din nordul Israelului) și așa după cum am văzut, avea de-a face cu subiectul concret al încercării de a impune credincioșilor dintre neamuri Legea lui Moise (Fapte 15:5, 23-29). Era vorba de acele domenii de conduită care puteau crea dificultăți între credincioșii evrei și cei dintre neamuri. Așa cum se va demonstra mai târziu, nu există nimic care să indice că scrisoarea a fost intenționată ca o “lege”, ca și cum cele 4 abțineri poruncite, un “Quadrilog”, să înlocuiască “Decalogul”, sau cele Zece Porunci din Legea Mozaică. Era un sfat concret pentru o situație concretă existentă în acea perioadă a istoriei.
Reguli preferențiale
Când făceam parte din Corpul de Guvernare, nu am putut să nu-mi dau seama că există o măsură de discriminare a aplicării politicilor, una care-i favorizează pe cei aflați în poziții profesionale. Profesorii Martori pot preda evoluția ca subiect, făcând asta dintr-un „punct de vedere obiectiv” și preferabil să explice clasei inițial, punctul lor de vedere diferit. Acest subiect este discutat în Ghidul Organizației pentru Corespondență la punctul “Școli, Educație laică”.
Avocaților Martori li se permite să lucreze în centrele de alegeri politice. Însă poate cel mai notabil dintre toate, este faptul că doctorilor Martori nu numai că li se permite să aparțină unei organizații medicale, care aprobă practici precum transfuziile de sânge și avortul, dar li se spune că ei însăși pot administra o transfuzie de sânge unui pacient care nu este Martor, dacă acesta pretinde așa ceva (vezi Turnul de Veghe din 15 noiembrie 1964, paginile 682, 683; și de asemenea Turnul de Veghe din 1 aprilie 1975, paginile 215, 216 asupra potrivirii încrucișate pentru transfuzii. Ghidul Revizuit pentru Corespondență spune că un doctor sau o asistentă poate administra o transfuzie dacă acest lucru îi “este comandat de un superior”).
Această politică este gândită pe baza Legii Mozaice care le permitea izraeliților să vândă străinilor carne de animale care muriseră strangulate (Deuteronom 14:21). Totuși sângele din acele animale era încă în corpurile lor, unde se aflase tot timpul și nu fusese extras sau stocat – un proces pe care organizația îl condamnă. Trebuie amintit că același Turn de Veghe din 15 noiembrie 1964, lasă de asemenea la conștiință vinderea de produse cu sânge, de către un comerciant Martor unei “persoane din lume”. Se pare, că hotărând să folosească această porțiune din Legea Mozaică pentru a justifica poziția indulgentă față de personalul medical, scriitorul materialului, s-a simțit obligat să adauge acest comentariu despre comercianți. Totuși, aici nu vorbim de a vinde carne dintr-un animal sugrumat, ci de a vinde un produs făcut prin colectarea, stocarea și procesarea sângelui – practici condamnate de politica Watch Tower. Toate interdicțiile intense menite să arate “respect profund pentru sfințenia sângelui”, avertismentele despre vina de sânge atașate la folosirea greșită a acestuia, toată argumentația care condamnă stocarea sângelui pentru a arăta respect față de legile lui Dumnezeu, își pierd orice forță, când chirurgii Martori sunt implicați. În SUA, doctorii și avocații Martori se întâlnesc anual, pentru a discuta probleme precum “confidențialitatea și privilegiile” în relația lor cu colaboratorii Martori, precum și alte subiecte similare. Mă îndoiesc în mod serios, că ceilalți Martori cu meserii de un nivel mai inferior, pot ține adunări comparabile, fără ca acestea să fie criticate sau descurajate de organizație.
Cu toată sinceritatea, și fără nici o dorință de a discredita pe cineva, când trec în revistă toate ordonanțele organizației, regulile, politicile și aspectele tehnice care au fost amintite, nu pot decât să cred, că dacă un individ ar folosi în lucrurile zilnice obișnuite ale vieții, același mod de gândire reflectat în aceste poziții și reguli, oamenii s-ar simți îndemnați să pună la îndoială sănătatea mintală a acelei persoane.
De ce oamenii acceptă asta?
În zilele sale, apostolul Pavel a vorbit despre cei “care doresc să fie sub lege” (Galateni 4:21). Și astăzi mulți încă mai vor. Spre deosebire de iudaizanții din zilele lui Pavel, oamenii de astăzi nu pot îndemna la supunere față de Legea Mozaică, dar printr-o abordare legalistă a creștinismului ei îl convertesc într-un cod de legi, sau un corp de reguli. Ei creează o formă de îngrădire, prin regulamente și politici tradiționale, iar acestea guvernează relația cu Dumnezeu a oamenilor.
Dar de ce se supun alții la asemenea impuneri? Ce îi face pe oameni să respingă prețioasa libertate de a exercita propria judecată morală, chiar și în cele mai intime domenii ale vieții lor? Ce îi determină să se supună interpretărilor și regulilor oamenilor imperfecți, chiar cu riscul de a-și pierde serviciul, de a fi întemnițat, de a plasa relațiile de căsătorie sub mari restricții, sau chiar de a-și pierde viața lor ori pe a celor dragi.?
Mulți factori intră în joc. Poate fi vorba de presiuni sociale sau familiale, poate fi vorba de conformism născut din dorința de a evita dezacordurile și conflictele. Poate fi frica paralizantă de respingerea divină și eventuala distrugere venită dacă cineva părăsește „arca” organizațională. Însă există și un alt motiv care constituie probabil baza, unul care este mai des întâlnit și de fapt rădăcina întregii probleme.
Celor mai mulți oameni le plac lucrurile despărțite în alb și negru, ca și cum ar avea un catalog cu diverse fapte care sunt fie corecte, fie greșite. A lua decizii pe baza propriei conștiințe, poate fi dificil și uneori chiar agonizant. Mulți preferă să nu facă efortul și aleg să lase pe altcineva să decidă, să fie conștiința lor. Acest fenomen, a permis dezvoltarea controlului rabinic și apariția tradițiilor rabinice din vremea lui Isus. În loc să decidă ceva pe baza Cuvântului lui Dumnezeu și a propriei conștiințe, oamenii preferau formula “întreabă-l pe Rabin”. Printre Martorii lui Iehova de azi, această practică a devenit, fără îndoială „întreabă organizația” sau mai simplu “întreabă Brooklyn-ul”.
Un alt motiv este subtilitatea cu care astfel de interpretări și raționamente legaliste, sunt avansate și impuse. Accentul legalist asupra religiei a fost marcat mereu de folosirea aspectelor tehnice și sofism, argumentația rezultată fiind nu doar subtilă ci și plauzibilă, uneori chiar ingenioasă – însă totuși falsă. A desluși astfel de argumentații și a vedea ce sunt ele în realitate, pretinde mult efort, un efort pe care mulți nu sunt dispuși să-l facă, iar alții par pur și simplu incapabili să-l facă.
Să luăm în considerare doar 2 exemple din sursele rabinice antice. În timpurile străvechi, “învățătorii legii” s-au străduit să facă mai explicită cerința din Exod 16:29 (“Nimeni să nu iasă din localitatea sa în a șaptea zi”). Ei au stabilit regula că în sabat un om putea merge numai o anumită distanță (undeva mai puțin de 1 Km) în afara graniței cetății sau orașului său. Aceasta se numea o „călătorie în ziua de sabat” (o expresie folosită în vremea lui Isus; vezi Fapte 1:12). Totuși exista o modalitate pentru a face o călătorie și mai lungă, iar aceasta să rămână “legală” din punct de vedere rabinic. Cum?
Omul își putea “crea” de fapt un al doilea domiciliu la o anumită casă sau loc din afara localității sale (dar la mai puțin de 1Km distanță), prin simpla depunere în acel loc, în ziua premergătoare sabatului, a suficiente provizii pentru cel puțin două mese. Apoi, în ziua de sabat, el putea călători spre acel „domiciliu” secundar și să-l părăsească, astfel încât să-și extindă călătoria cu încă un Km.
Declarația din Ieremia 17:22, care interzicea transportarea oricărei încărcături în afara casei, în ziua de sabat, era în mod similar exagerată. Învățătorii legii, au argumentat că nu era nici o interdicție împotriva transportării unor lucruri dintr-o parte a casei în alta, chiar dacă casa era ocupată de mai multe familii. Astfel, ei au dat regula că oamenii care locuiau în case pe un anumit sector (cum erau cei care locuiau în case construite în jurul unei curți comune), puteau construi un coridor “legal” pentru întreaga arie, prin scoaterea ușilor din balamale, la intrarea din curte și montarea unei grinzi deasupra capului pe post de acoperiș. Acum, întregul ansamblu era privit ca un domiciliu unic și lucrurile puteau fi cărate între casele din acea arie, fără a încălca legea (vezi Iudaismul, Vol. II, de George Foot Moore – Cambridge, Harvard University Press, 1954, paginile31, 32).
Să comparăm acum această metodă de a raționa precum și folosirea aspectelor tehnice cu metoda pe care Watch Tower Society o folosește în aplicarea regulilor sale privind anumite aspecte medicale. Turnul de Veghe din 1 martie 1989 la rubrica “Întrebări de la cititori”, discută metoda recoltării sângelui unui pacient cu mai mult timp înaintea operației și stocarea lui pentru refolosire în timpul sau după operație. Acolo se declară categoric că Martorii lui Iehova “NU acceptă această procedură”. Motivul? Sângele “nu mai este o parte a persoanei”. Textul din Deuteronom 12:24 este citat, unde se spune că sângele animalelor sacrificate trebuie vărsat pe pământ. Printr-o anumită argumentație, această lege care privea sacrificarea animalelor este văzută ca reprezentând o situație paralelă la cazul stocării sângelui unei persoane vii, așa cum s-a descris mai sus.
Apoi articolul continuă, discutând o altă metodă, în care, pe parcursul operației, sângele pacientului este deviat într-o pompă inimă-plămân, sau mașină de hemodializă (rinichi artificial) pentru oxigenare sau filtrare, înainte de a fi reintrodus în corpul pacientului. Articolul spune că spre deosebire de cealaltă metodă, aceasta poate fi acceptată de creștini. De ce? Deoarece creștinul o poate privi ca o „lărgire a sistemului său circulator, astfel încât sângele să poată trece printr-un organ artificial”, și în acest fel să simtă că „sângele din acest circuit închis este tot o parte din el deoarece nu a fost vărsat”.
Cât de diferită este această “lărgire” tehnică a sistemului circulator, de legalismul rabinic care permitea “lărgirea” călătoriei din ziua de sabat prin tehnicul și artificialul domiciliu secund? Sau cum este această clasificare a sângelui ca fiind tehnic într-un „circuit închis”, diferită de vechiul legalism a construirii unui „circuit închis” între mai multe case, printr-un culoar artificial? Același tip de raționament nepăsător și legalist folosind aspecte tehnice este regăsit în ambele cazuri, antic și modern.
În inimile lor, mulți Martori pot simți că prima metodă, aceea a stocării propriului sânge, nu este mai nescripturală decât a doua, cea cu sângele circulând printr-o mașină tip pompă inimă-plămân. Și totuși, ei nu sunt liberi să-și urmeze propria conștiință. Viața unui om poate fi în balanță, dar raționamentele interpretative ale Watch Tower și aspectele tehnice trebuiesc respectate, deoarece ele sunt o parte a “marelui corp de legi Teocratice”. A nu te supune, înseamnă a risca să fii desemnat ca „dezasociat”.
Slăbiciunea Legii și Puterea Iubirii
Legea produce adesea o conformitate exterioară care maschează ceea ce sunt oamenii în interior. În zilele lui Isus, ea le permitea liderilor religioși, prin scrupulozitatea lor de “a trăi după reguli” să “apară în fața oamenilor pe dinafară ca oameni onești, dar în interior să fie plini de ipocrizie și fărădelege”—Matei 23:27, 28 (Jerusalem Bible). La fel se întâmplă și în zilele noastre.
Astfel, legea e mai puțin eficientă în acele domenii care sunt mai intim legate de inimă. Legea poate identifica și pedepsi un hoț. Dar nu poate face același lucru pentru un om care respectă legea, dar e în același timp lacom, și a cărui lăcomie și zgârcenie îi face pe alții să sufere. Legea poate condamna și chiar executa un criminal. Dar nu poate face mare lucru pentru a condamna omul care urăște, care nutrește gelozie, invidie sau ranchiună și care caută răzbunare – mai ales dacă este atent să-și atingă obiectivul prin mijloace “legale”. Am cunoscut astfel de oameni, inclusiv oameni din poziții înalte.
Putem observa contrastul izbitor dintre încercarea de a controla prin “politici”, reguli și regulamente și abordarea apostolului Pavel împotriva fărădelegii. Apelul lui Pavel acordă importanță în primul rând iubirii și nu legii. Astfel în scrisoarea către Romani el scrie:
Să nu datorați nimănui nimic, în afară de a vă iubi unul pe altul; pentru că cel care-și iubește aproapele a împlinit legea. Pentru că ce spunea legea „Să nu comiți adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu râvnești” și alte porunci sunt cuprinse în aceste cuvinte: „Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.” Iubirea nu îi face rău aproapelui; și de aceea iubirea înseamnă împlinirea legii. (Romani 13:8-10, NW).
Pavel a exemplificat acest lucru în modul său de a rezolva problemele. Un exemplu notabil este mâncarea cărnii oferite idolilor (unul din cele 4 lucruri enumerate în scrisoarea consemnată în Fapte capitolul 15). În Corint, unii creștini, mergeau chiar la templele idolilor unde astfel de jertfe se găseau și erau servite (pentru un anumit preț) în incinta templelor păgâne. Pentru un creștin, faptul de a mânca acolo, era fără îndoială, în ochii multora dintre frații săi creștini – în special ai celor de origine evreiască – comparabil cu modul în care Martorii lui Iehova l-ar privi pe unul dintre membrii lor de astăzi, care ar mânca alimente ce au fost binecuvântate înainte de un preot și sunt servite în catedrala catolică St. Patrick din New York, iar banii pentru prețul mâncării sunt încasați tot de biserică. Deși punctul de vedere poate fi comparabil, problema în sine era cu mult mai gravă. Cum a rezolvat-o apostolul ?
I-a amenințat oare pe cei care mâncau acea carne avertizându-i că vor fi chemați în fața unui comitet judiciar și probabil excluși? A făcut apel la lege sau la un corp de reguli pentru a opri această practică? Din contră, el a arătat că acțiunea în sine nu era condamnabilă. Dar putea produce consecințe nedorite, chiar tragice. Sfătuind, nu pe baza legii ci a iubirii el a scris:
Este ușor să gândim că noi „știm” problemele acestea, dar ar trebui să ne amintim că în timp ce „cunoștința” poate face un om să pară mare, numai iubirea îl poate face să crească la statura plinătății. Dacă îl iubește pe Dumnezeu, el este un om cunoscut lui Dumnezeu.
În această problemă, a mâncării alimentelor jertfite idolilor, suntem siguri că nici un idol nu are o existență reală, și că nu există decât un singur Dumnezeu. . . . Însă această cunoștință a noastră nu este împărtășită de toți oamenii. Pentru unii, care până acum s-au folosit de idoli, a mânca ceva ca și cum ar fi sacrificat unui idol, le lezează conștiința. . . . Trebuie să fiți atenți ca libertatea voastră de a mânca orice hrană să nu afecteze în nici un fel credința altuia care nu este la fel de puternică ca a voastră. Deoarece, să presupunem că tu care ai cunoștința lui Dumnezeu ești văzut mâncând într-un templu al idolilor, nu îl încurajezi pe cel cu o conștiință delicată să facă la fel? Cu siguranță nu dorești ca cunoștința ta superioară să aducă dezastru spiritual pentru fratele tău mai slab pentru care Cristos a murit. Și când păcătuiești așa (adică prin folosirea greșită a libertății creștine) și distrugi o conștiință slabă a fratelui tău, de fapt păcătuiești împotriva lui Cristos.—1 Corinteni 8:1-12, PME, Romani 13:8-10, NW.
Dacă cineva mânca sau nu mânca, nu se putea face vinovat de violare a legii. Mai degrabă, totul depindea de iubirea și grija de a nu-l afecta pe un frate pentru care Cristos a murit – cu adevărat o abordare superioară, care îl făcea pe fiecare creștin, să arate ce era în inima lui, nu doar să se supună unei reguli.
Sfatul lui Pavel demonstrează de asemenea, că apostolul nu privea decizia luată de apostolii de la Ierusalim (consemnată în Fapte capitolul 15) ca fiind o „lege”. Dacă ar fi fost o lege, Pavel nu le-ar fi scris niciodată, în maniera în care a făcut-o corintenilor, declarând franc, că mâncarea cărnii oferite idolilor este o decizie de conștiință, iar factorul determinant era nu acela de a mânca sau nu, ci de a nu-i poticni pe alții. A privi scrisoarea de la Ierusalim ca literă de lege și pe această bază, a pretinde că referința ei la sânge, indică că creștinii rămân sub poruncile Legii Mozaice privitoare la sânge, înseamnă a ignora declarațiile apostolului Pavel, în problema similară a „cărnii oferite idolilor”, fapt ce face o astfel de argumentație invalidă.
În ce privește imoralitatea sexuală (sau “fornicația” în unele traduceri), enumerată de asemenea în scrisoarea de la Ierusalim, apostolul nu o prezintă nicăieri ca fiind fie corectă fie greșită în funcție de faptul dacă poate poticni pe cineva. El a privit-o evident ca neavând nici un factor justificativ. Totuși nici nu a prezentat-o ca o regulă legală. Așa cum Pavel spune în 1 Corinteni 6:13-19, dacă o persoană este condusă de legea iubirii, ea va găsi inadmisibilă această practică, recunoscând-o ca o întrebuințare greșită a corpului său ce s-a alăturat lui Cristos. (1 Tesaloniceni 4:3-6.) Dacă nu era posibilă nici o poticnire, atunci nimeni nu putea să-l judece pe bună dreptate, pe Pavel sau pe oricare alt creștin, pentru consumarea acelei cărni. După cum Pavel însuși declară:
De ce trebuie ca libertatea mea să fie judecată de conștiința altuia? Dacă eu iau cu mulțumiri, de ce se vorbește despre mine că am abuzat de ceva ce am luat cu mulțumiri?—1 Corinteni 10:29, NW.
Libertatea creștină nu ar trebui niciodată să-l facă pe cineva insensibil la conștiința și scrupulele altora. În același timp, nici o persoană nu are dreptul să impună conștiința ei altora, limitând astfel libertatea creștină de care aceștia se bucură. Nici măcar un grup sau un corp de bărbați aleși, care își atribuie rolul de deținători ai autorității apostolice, nu au dreptul să impună conștiința lor colectivă altora, dând decrete pe această bază.
Trebuie să amintim că există o distincție clară între lege și precept, legea obținându-și forța prin impunerea autorității, preceptul exprimând principii prin învățare. Isus a instruit cu regularitate prin parabole, istorisiri care au impus nu legi, ci precepte puternice, lecții morale vitale. Parabola despre fiul risipitor nu stabilește o lege, conform căreia, cineva trebuie să-și reprimească copilul neascultător, să-i facă un ospăț și așa mai departe. Ea pune în evidență mai degrabă, un spirit iubitor, generos și plin de milă. În Scripturi, găsim o combinație de metode folosite – există porunci pozitive, e adevărat, dar există de asemenea, consemnări care stabilesc moduri de viață acceptate (a trăi cu iubire, a menține relații pașnice cu alții) și există răspunsuri la întrebări pur contextuale. Pavel de exemplu, răspunde unui număr de astfel de întrebări, dar nu o face ca și cum ar stabili niște legi, ci dă sfaturi spirituale potrivite, menite special pentru situația particulară în discuție la acel moment.
Cum este realizată unitatea autentică?
Este adevărat că prin stabilirea unui control legal peste alții, o formă de unitate și ordine este realizată. Dar cât de veritabilă este aceasta? Nu este de fapt o unitate și o ordine bazată pe uniformitate și conformism? Pe de altă parte, refuzul de a permite unor oameni să exercite – prin interpretările lor legaliste – control asupra vieții personale afectează această unitate și coeziune? Înseamnă oare că fiecare persoană o poate lua în direcția ei, după bunul plac și spre propria satisfacție? Nu ar fi necesar și nici nu ar trebui să se întâmple dacă persoanele acceptă cu adevărat autoritatea Cuiva care oferă această libertate.
La fel cum cineva nu poate să-l iubească pe Dumnezeu care este invizibil și în același timp să-și urască aproapele, la fel cineva nu poate să fie alături de Fiul invizibil al lui Dumnezeu și să fie deconectat de oricare sau de toți ceilalți care se supun cu umilință autorității Fiului (1 Ioan 4:20; 1 Corinteni 12:12-26; Efeseni 4:15, 16). Conform Scripturilor, iubirea și nu apartenența la o organizație este “legătura perfectă a unității”, deoarece iubirea suferă îndelung, este blândă, nu este geloasă, nu se îngâmfă și nu caută propriile interese, ci caută interesul altora (Coloseni 3:14; 1 Corinteni 13:4-7). Iubirea nu îi obligă pe oameni la relații de unitate, ci îi atrage împreună cu căldură. Orice pretinsă unitate creștină, fondată pe altă bază decât iubirea, este fictivă, neautentică și poate fi menținute numai prin metode necreștine.
Binecuvântările libertății creștine
Un set incredibil de reguli complexe operează astăzi printre Martorii lui Iehova și le răpește acestora exercițiul conștiinței personale într-o arie foarte largă a vieții și conduitei, transformându-i în supuși ai unei legislaturi eclesiastice și unei curți supreme, compuse din câțiva bărbați imperfecți și supuși greșelii. Într-o scrisoare de la avocatul Watch Tower Leslie R. Long, datată 29 martie 1987, acesta se referă la un comitet judiciar al congregației ca fiind “un tribunal eclesiastic”. Dacă termenul se aplică la nivel congregațional, el este cu siguranță aplicabil și la nivele mai superioare, Corpul de Guvernare funcționând ca un “tribunal eclesiastic” supreme.
Ca fost membru al acestei legislaturi și curți, sunt convins că rădăcina tuturor problemelor stă în nerecunoașterea adevărului că noi ca creștini, nu mai suntem sub lege, ci sub bunătatea nemeritată al lui Dumnezeu prin Cristos. Prin Fiul lui Dumnezeu, noi ne putem bucura de libertatea față de legea, trăind în dreptate, care este rodul nu respectării unor reguli, ci a credinței și iubirii.
Greșeala de a nu aprecia acest dar divin, îndoiala că nu ar fi posibil ca o Persoană invizibilă, să exercite conducerea efectivă și directă asupra continuatorilor săi de pe pământ, fără vreo structură de autoritate vizibilă, strict organizată, servind ca tribunal religios, și respingerea convingerii că oamenii pot fi protejați de fărădelege în lipsa unui gard format din legi, reguli și decrete – asta e ceea ce îi face pe mulți să fie șocați la gândul de a nu fi sub lege, și să-l respingă ca fiind nu numai nepractic dar și periculos, dăunător, și inducător de lascivitate. Asta îi face instabili și ușor de convins în fața argumentelor celor care doresc să le inducă și să le impună „un aranjament legal de control” – ca să folosim termenii Watch Tower, aranjament ce poate fi impus cu ușurință oamenilor de un sistem judiciar religios.
Datorită faptului că Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, dat prin Isus Cristos, are o forță superioară legii, prin puterea de a-i stimula pe creștini la iubire de Dumnezeu și de aproapele, apostolul a putut spune:
Dar dacă sunteți conduși de Spirit, nu sunteți sub lege. . . roadele Spiritului sunt iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, blândețea, credința, amabilitatea și stăpânirea de sine. Împotriva acestor lucruri nu există lege.—Galateni 5:22, 23, NIV.
Aceasta este măreția libertății creștine, a ști că cineva se poate bucura de exersarea liberă și spontană a acelor calități divine, fără ca vreo autoritate religioasă să aibă dreptul, de a anula exprimarea iubirii, sau bunătății, sau bucuriei, sau oricărei alte asemenea calități. Creștinii pot face asta fără frică, știind că „nu există lege”, nu există un set de reguli care să-i oprească de la a face ceea ce sunt convinși în inima lor că este drept, bun și aprobat de Dumnezeu, chiar dacă este dezaprobat de anumiți oameni.
Cu siguranță, faptul de a nu fi sub lege, ci sub bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, nu minimalizează responsabilitatea noastră ca oameni eliberați de Cristos. În realitate, o mărește. Deoarece știm că trebuie „să vorbim și să ne comportăm ca oameni care vor fi judecați (nu de un cod de legi, sau de un set de standarde impuse de oameni, ci) pe baza legii libertății, si pentru că va fi o judecată fără milă pentru cei care nu au fost miloși, dar cei care au avut milă, nu trebuie să se teamă de judecată”(Iacob 2:12, 13 JB). Acea “lege a libertății” este cea pe care discipolul Iacob a menționat-o în scrisoarea sa ca “lege suverană” sau “lege supremă” adică “Trebuie să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”.
Faptul că acceptarea noastră în fața Tatălui ceresc, va fi determinată, nu dacă am trăit conform unei legi sau unui corp de reguli, ci dacă am trăit conform iubirii, are un efect purificator și îmbolditor. Fiul lui Dumnezeu, Capul și Stăpânul nostru care ne eliberează de lege – și de impunători de legi religioase umane – a exemplificat această iubire pentru noi. De aceea, nu trebuie să ne concentrăm atenția asupra memorării unui set complex de reguli și politici organizatorice și nici să gândim în termeni legislativi.
Mai degrabă, ne concentrăm atenția asupra Fiului lui Dumnezeu și asupra a ceea ce am învățat de la el, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, încercând în mod fidel să exemplificăm viața sa într-a noastră.
Acest articol a fost recuperat de pe site-ul martorii.ro
